Lecția din 1688: creditorii nu cred în promisiuni, ci în armistiții. De ce își puneau străinii banii la Londra

În 1672, Coroana engleză își suspenda plățile către creditori. Douăzeci și doi de ani mai târziu, refugiații francezi îi încredințau economiile lor. Explicația nu ține de bani, ci de un armistițiu politic.

Banii refugiaților

La sfârșitul secolului al XVII-lea, un protestant francez care fugea din Franța lui Ludovic al XIV-lea avea două averi de salvat: viața și economiile. Pe prima o putea pune la adăpost în orice țară care îl primea. Pentru a doua avea nevoie de altceva: de un stat care să nu-l jefuiască a doua oară.

Hughenoții au ales Londra. Fareed Zakaria scrie în Age of Revolutions că refugiații „și-au ascuns economiile în nou-nouța Bancă a Angliei”, instituția creată de Parlament în 1694 după modelul Băncii din Amsterdam. Cam 15% din capitalul ei inițial venea de la ei, iar carta fondatoare era plină de nume de familie hughenote.

Alegerea nu era evidentă. Cu doar două decenii înainte, în 1672, regele Carol al II-lea suspendase plățile către creditorii Coroanei, episod rămas în istorie drept „Stop of the Exchequer”. Anglia nu era o țară cu reputația unui debitor serios. A devenit una într-o singură generație. Ce s-a schimbat între 1672 și 1694 nu a fost caracterul englezilor, ci arhitectura puterii.

Armistițiul

După Revoluția Glorioasă din 1688, Anglia nu a devenit un loc unde politicienii se iubeau. Whigii îi acuzau pe conservatori că sunt tirani papistași, conservatorii îi acuzau pe whigi că sunt puritani regicizi. Zakaria notează însă că cele două tabere au găsit câteva terenuri de acord, iar unul conta mai mult decât toate celelalte:

„Poate cel mai important, ambele au afirmat rolul central al Parlamentului în gestionarea finanțelor regatului. Având în vedere că buzunarele Angliei erau acum ferm controlate de legislativ, creditorii străini și interni puteau fi încrezători că statul englez își va rambursa datoriile.”

Mecanismul e mai subtil decât pare. Creditorii nu au crezut că Parlamentul e mai virtuos decât regele. Au crezut că un sistem cu mai multe centre de putere face mai greu ca o singură voință să rupă contractul. Economiștii Douglass North și Barry Weingast au numit asta, într-un studiu celebru din 1989, „angajament credibil”: statul devine demn de încredere atunci când își leagă singur mâinile.

Efectul s-a văzut în preț. Banca Angliei s-a născut dintr-un împrumut de 1,2 milioane de lire către Coroană, cu o dobândă de 8%. În deceniile care au urmat, statul englez s-a putut împrumuta mult mai mult decât înainte și, în același timp, tot mai ieftin. Pentru North și Weingast, combinația asta e dovada: datoria a crescut, dar și încrederea a crescut, mai repede decât datoria.

Iar cea mai importantă frază din pasajul lui Zakaria nu e despre Parlament, ci despre partide: whigii și conservatorii puteau avea politici economice diferite, „dar ambele partide au acceptat că prosperitatea engleză definea interesul național, nu gloria dinastică sau zelul religios”. Credibilitatea nu venea din câștigarea alegerilor de către partidul „bun”. Venea din faptul că nu mai conta care partid câștigă.

Unde își pun banii refugiații

Hughenoții din 1694 nu citeau rapoarte de rating. Ce făceau ei era mai simplu: se uitau în jur și întrebau care stat are cele mai puține motive să-i jefuiască. Răspunsul a fost Anglia, nu pentru că era mai bogată sau mai virtuoasă, ci pentru că rivalii ei politici căzuseră de acord asupra unui singur lucru: banii statului nu sunt teren de luptă.

Investitorul de azi pune aceeași întrebare, doar că o pune în puncte de bază. Lecția din 1688 nu e că un stat are nevoie de un guvern mai hotărât sau de un ministru de finanțe mai sever. E că are nevoie de un armistițiu între rivali care să supraviețuiască oricărui guvern. Promisiunea unui partid poate fi anulată de următorul. Un aranjament acceptat de toate nu poate.

Hughenoții au votat cu economiile lor. Banii refugiaților merg și azi acolo unde rivalii politici au căzut de acord asupra unui singur lucru.

Surse:

• Fareed Zakaria, Age of Revolutions: Progress and Backlash from 1600 to the Present, W. W. Norton, 2024 (capitolul 2; citatele sunt din traducerea românească primită și trebuie verificate pe originalul englez)
• Douglass C. North și Barry R. Weingast, „Constitutions and Commitment”, The Journal of Economic History, 1989