INTERVIU Regizorul Radu Jude despre cursa la Oscar a lui Mungiu: „Nanau a fost la Oscar, două nominalizări. Îl admir. Ce a însemnat pentru cinemaul românesc? Nimic. Asta e și vina noastră, a cineaștilor, care tolerăm”
Regizorul Radu Jude atacă subiecte sensibile pentru cultura românească, cum ar fi atitudinea autorităților: „Nu poți să ai un public dacă tu tratezi cultura și educația ca bătaie de joc”.
- „Alexander Nanau a fost la Oscar, două nominalizări. Îl admir foarte tare. Ce a însemnat asta pentru cinemaul românesc? Nimic. N-au apărut zece cinemateci, arhiva e în starea în care e, învățământul e ăla care e”, spune regizorul.
- „De doi ani n-a mai existat niciun concurs de proiecte, este inadmisibil, n-ar trebui să tolerăm”, mai acuză regizorul felul în care este finanțată cinematografia românească.
În noul său film, „Jurnalul unei cameriste”, regizorul Radu Jude urmărește povestea unei românce care lucrează ca menajeră în Franța, departe de propria fiică. „Foarte des dau de cineva care a avut sau are o menajeră din România”, spune Jude, într-un interviu pentru publicul HotNews.
Din 20 noiembrie în cinematografe
„Jurnalul unei cameriste” este disponibil în cinematografele din țară din 20 noiembrie. Filmul a avut premiera mondială în secțiunea Quinzaine des Cinéastes a Festivalului de Film de la Cannes.
Povestea din „Jurnalul unei cameriste” este legată de romanul „Le Journal d’une femme de chambre”, scris de Octave Mirbeau la 1900. Cartea francezului a mai fost sursă de inspirație și pentru regizori precum Jean Renoir, în 1946, sau Luis Buñuel în 1964.
Filmul lui Jude o are în prim-plan pe actrița Ana Dumitrașcu, care o joacă pe Gianina, o tânără româncă, care lucrează ca menajeră pentru o familie burgheză din Bordeaux. Seara, repetă într-o trupă de teatru amator pentru o adaptare după „Jurnalul unei cameriste” de Mirbeau. În timp ce are grijă de copilul angajatorilor săi, propria fiică crește departe de ea, într-un sat din România. Pe măsură ce apropierea Crăciunului aduce speranța unei revederi, absența maternă devine o rană tot mai greu de ignorat.
Filmul este primul lung metraj realizat în franceză, unde joacă și actori precum Mélanie Thierry, Vincent Macaigne și Marie Rivière.
„Am o parte din familie plecată în Spania”
– Ce simbolizează pentru dumneavoastră fenomenul migrației din România și ce spune această realitate despre societatea în care trăim?
– Radu Jude: La nivel personal cunosc relativ puțin. Am o parte din familie plecată în Spania, dar e interesant că întrebarea mă duce cu gândul la, așa, oblic, dacă vrei, la această obsesie, și la cineaști tineri, la scriitori uneori, de a spune poveștile personale.
Ori, pentru mine, cinemaul e important ca privire dincolo de tine, în afara ta. Cum predau la UBB (n.r. – Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca), pare un soi de mantră devenită obligație: toți studenții scriu despre poveștile lor de dragoste sau câte o ceartă cu mămica sau nu știu ce, și toată lumea ne spune: scrieți despre ce știți, ceea ce nu e un principiu rău, ca punct de pornire, dar când se generalizează, se ajunge la o anumită omogenizare a temelor.
Altfel, sigur că e un fenomen masiv în România și care provoacă. Eu, ca cineast, sunt interesat de lumea în care trăiesc, de poveștile din jur și de a capta fluxurile care traversează cotidianul, sau, mă rog, raportul cu istoria, în alte filme. Deci, cumva, genul ăsta de situație creează realități umane, psihologice, emoționale, economice, politice, diverse și noi, dintr-un anumit punct de vedere, sau noi pentru România.
Așa cum, în alt sens, e nouă toată povestea asta cu oameni veniți din Sri Lanka, din Bangladesh, din India, sunt niște realități noi. Pe mine mă interesează tot, sunt foarte curios, sunt interesat de toate subiectele posibile. Așa că și subiectul migrației mi-a atras atenția pentru potențialul lui de a descrie ceva din raporturile noi care au fost create în noua societate, noua economie, noua Europă.
„Era o vorbă a lui Luis Buñuel conform căreia filmele trebuie să se ocupe de probleme”
– Ați spus la un moment dat cum un film nu poate schimba ceva într-o societate, dar, în același timp, sunteți un regizor care aduce frecvent în atenția publicului teme sociale și politice incomode. E important să accesați aceste teme, care ulterior să provoace o dezbatere?
– Știți când a schimbat un film realitatea? De exemplu, „Birth of a Nation” (n.r. 1915) al lui D. W. Griffith a dus la o creștere masivă a rasismului și a Ku Klux Klan-ului. Deci mai bine să nu schimbe, zic și eu (râde). Cum să spun? Era o vorbă a lui Luis Buñuel conform căreia filmele trebuie să se ocupe de probleme. El spunea ceva de genul: dacă filmezi un râu, îl filmezi doar dacă e poluat și nu te mai poți scălda în el, altfel nu are sens să filmezi un râu.
Și, într-un fel, cred asta, sigur, nu trebuie să devină o obligație, nu e ceva care trebuie generalizat, dar cred că există o posibilitate ca problemele, realitățile, relațiile de un fel sau altul, pot fi văzute sau pot fi descrise bine, dintr-un alt tip de unghi, cu ajutorul cinemaului. Alt unghi decât îl pot face economia, sociologia, literatura, jurnalismul și așa mai departe. Adică sunt elemente diferite de limbaj.
Evident, unele se suprapun cu alte discipline, dar cinemaul poate face asta când e bine făcut. Îți poate oferi o perspectivă nouă, o perspectivă diferită. Habar n-am, nu știu acum dacă e cazul meu.
Pentru mine e un instrument de cunoaștere și de gândire. Acum, ce face fiecare cu această cunoaștere specifică care apare și care nu e atât de ușor de pus în cuvinte, depinde de fiecare. Nu știu, un film e ca un microscop într-un fel. Ai un microscop, te uiți la ceva și îl poți folosi pentru ce vrei, dacă forțăm un pic lucrurile. Pentru mine, și eu ca spectator spun asta, cinemaul, dincolo de toate lucrurile care sunt valabile, de creație, de creator, de frumusețe, de emoție, de entertainment, e un instrument de cunoaștere.
Când văd o imagine, un gest al unui actor, un anumit mod în care pică lumina pe un obiect sau pe un om, o replică, un zâmbet, habar n-am, toate lucrurile astea, pentru mine, oferă un anumit tip de cunoaștere. Asta e tot. Și dacă într-un film văd un moment de felul ăsta, mi se pare că justifică și două ore de nimic.
Nu judecă publicul
– Legat de faptul că faceți totuși niște filme care te pun pe gânduri sau care exprimă niște dureri ale societății, există o satisfacție în asta pentru dumneavoastră?
– E mai degrabă o obligație sau așa o simt, ca pe o obligație. De exemplu, am avut o discuție cu un critic de film care-mi spunea că el crede că ar trebui să fiu mai middlebrow, mai de public, mai comercial, cum se spune.
Ori eu am făcut atâția ani televiziune comercială, publicitate, unde oamenii din televiziune, factorii de decizie din televiziuni, directorii de programe de televiziune, clienți de la reclame, oamenii au un dispreț enorm față de publicul produselor lor. Adică, cum să spun, cuvântul de ordin era: „Bă, nu uitați că ne adresăm unor brute. Ce vii tu să propui acum? Trebuie să aduci acolo niște țâțe, că ăștia sunt.” Iar eu nu pot.
Totul în ființa mea respinge această idee. Eu nu pot să consider că publicul, eventual, al filmelor mele, e format din trogloditi, din idioți etc. Nu pot să fac chestia asta și, de fapt, întotdeauna, când văd cineaști sau oameni din alte zone artistice, care spun, „a, dar pe mine nu mă interesează, eu fac pentru publicul larg”, mă gândesc la ăștia din televiziune.
Pentru publicul larg înseamnă că tu te plasezi undeva deasupra și spui, „a, de fapt, am o audiență de proști și mă cobor un pic.” Eu nu pot să gândesc așa. Obligația mea este să fac filmele la maximul capacității mele, așa cum sunt capabil să înțeleg cinemaul. Mai departe, că reușesc sau nu, că sunt respinse sau nu, că sunt înjurate sau nu, e o chestiune care nu mă mai interesează. Eu știu că mi-am făcut datoria.
„Filmul e gândit să se deschidă niște sertare”

– Relația dintre Est și Vest este foarte prezentă în film, de la burghezia franceză la satul românesc, de la felul în care sunt construite vizual cele două spații până la modul diferit în care sunt crescuți copiii. Ce ați vrut să scoateți în evidență prin această antiteză dintre cele două societăți?
– Filmul încearcă să prezinte un caz particular, care, sigur, are un raport cu o categorie mai largă, dar nu e reprezentativ nici pentru întreaga Uniune Europeană, nici pentru întreaga Europa, nici pentru România sau Franța. Spun asta pentru că au fost câteva cronici și acuze la adresa filmului care spuneau: „regizorul prezintă România așa, Franța așa”, ori eu spun: care România, care Franța? Adică vorbim de niște aspecte din România, niște aspecte din Franța. Sigur că, în acest caz particular, ca să funcționeze, și așa funcționează orice operă narativă, există o trecere de la particular la general.
Dar n-aș generaliza complet. Până la urmă e o perspectivă, e o poveste, e un caz. Dacă el e semnificativ sau nu, până la urmă, nici nu pot spune asta până la capăt. Cred însă că, având în vedere că sunt o serie de cazuri similare, cred că e reprezentativ măcar pentru o categorie de oameni.
În mod normal Franța e acolo, România e la mii de kilometri distanță, ele nu sunt împreună, dar în film apar împreună. Și comparația lor creează o idee, o înțelegere, se văd mai bine niște lucruri. Ok, se poate spune că nu e mare lucru ce se vede în film. Habar n-am dacă e mare lucru sau e puțin lucru, pentru mine a fost important.
De fapt, tot filmul e făcut din raporturi mai bine sau mai rău făcute: un raport dintre țară și oraș, un oraș din Franța sau un sat din România, între film, teatru, literatură, între trecut și prezent, între o țară cu trecut, cu istorie, cum e Franța, sau, mă rog, un oraș cu istorie, cu istoria sclaviei, și un sat fără istorie.
Nu există istorie acolo sau o istorie care să poată fi povestită. Și atunci, toate aceste raporturi, poate că unele creează niște observații, altele sunt niște imagini, în sensul ăsta de montaj, altele poate sunt doar posibilități.
Tot filmul e un pic gândit și cu faptul că se deschid niște sertare, care nu se închid. De exemplu, cineva m-a întrebat despre bucățile luate din romanul lui Mirbeau, puse ca repetiție în teatru, care sunt legate de ceea ce am numi astăzi exploatare sexuală sau sexualizare foarte apăsată, prezente foarte funny în roman, de altfel.
Mi-a zis, ok, dar în ziua de azi, în povestea ta, nu apare lucrul ăsta. Și zic, ok, nu apare, pentru că am vrut un contrast, unul la mâna, iar doi la mâna, el apare ca potențialitate. Adică e un cadru sau două unde bărbatul din familie aia se uită la Gianina. Există o potențialitate.
Poate în poveste, să zic așa, peste o lună, două luni, trei luni, jumate de an, habar n-am, poate o va viola, poate o va exploata, poate din contră, se vor îndrăgosti unul de altul și vor pleca și vor crea un cuplu. Nu știu. Sunt multe sertare deschise și neînchise, ceea ce într-adevăr e neobișnuit pentru că, de obicei, ficțiunile sau operele de ficțiune, că sunt filme, că sunt opere literare, închid sertarele. Aici sunt multe deschise și neînchise.
„Foarte des dau de cineva care a avut sau are o menajeră din România”

– Despre prezența basmelor românești în film și felul în care ele sunt privite diferit de personajele franceze: mama le critică, în timp ce tatăl le apreciază, inclusiv în raport cu universul Asterix și Obelix. Cum ați ales aceste povești și cum ați construit legătura dintre ele și ideea centrală a filmului?
– Filmul e construit din elemente cumva eterogene. E ca un colaj, într-un anumit sens. Adică ai povestea ei din Franța, ai imaginea din România, video-corespondența mamei cu fiica, momentele de teatru, imaginele de pe tabletă în care se văd niște scene de pe front din Ucraina.
În fine, tot felul de lucruri de felul ăsta, care construiesc acest colaj, și unul din elementele plasate în centru, într-adevăr, e acest basm, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Am pornit întâi de la ceva foarte practic, dacă vrei, și anume să construiesc acest schimb cultural între cele două persoane, familii, cum vrei să le spui. Prin natura meseriei, călătoresc destul de mult și întâlnesc fel de fel de oameni, de la jurnaliști, la colegi cineaști, la oameni din producție din străinătate, din Occident.
Și foarte des dau de cineva care a avut sau are o menajeră din România, o îngrijitoare din România, a avut o bonă, și care apoi îți spune trei cuvinte în românește. Și mi s-a părut tot timpul interesant asta.
Despre filmarea cu telefonul
Oamenii cunosc niște lucruri foarte atipice despre România, doar pentru că au avut pe cineva de aici. Și atunci am vrut să redau chestiunea asta prin povești. Și am început să mă gândesc, să le iau la întors. Și am filmat două, de fapt. Am filmat asta și încă una pe care am scos-o din film. „Prostia omenească”, de Ion Creangă, care ieșise destul de bine, doar că mi s-a părut că-și pierde unicitatea.
Mi s-a părut mai surprinzător să fie una singură în centrul filmului. Și aici a fost ceva interesant, pentru că am filmat în Bordeaux, până la jumătatea lui noiembrie 2025, dar mai aveam o zi de filmare în România.
Și ducându-mă în satul ăla pe la final de noiembrie cu Marius Panduru, am văzut casele astea abandonate, și am zis hai că le filmăm cu telefonul, habar n-am, poate le folosesc la ceva în film. Și am tot filmat, iar când m-am întors la montaj, mi-a venit ideea să ilustrez basmul ăsta, lucru de care m-aș fi ferit, în mod normal, pentru că nu-mi place când un text e ilustrat de imagini. Sau invers, când niște imagini sunt folosite ca să ilustreze textul.
– Filmul pornește de la romanul lui Octave Mirbeau pentru a construi o realitate contemporană. Totuși, privind relația dintre angajat și angajator, credeți că s-a schimbat cu adevărat ceva în toți acești ani? Sau dinamica de putere a rămas, în esență, aceeași?
– Pe mine m-a interesat ca pe povestea asta să se grefeze alte elemente care să o testeze, să o forțeze într-un fel. Și întrebarea ta e, de fapt, întrebarea filmului, care nu oferă un răspuns.
Evident că anumite lucruri s-au schimbat pentru că se vede, ce există în fragmentele din Mirbeau puse în scenă ca teatru în film, nu le regăsești în povestea contemporană. În același timp există niște transformări ale acestor raporturi, care există, așa cum vorbeam mai devreme, ca potențialitate.
Altele probabil că nu mai există ca atare, altele pot apărea, altele s-au transformat în alt tip de, hai să nu zic exploatare, nu îmi place cuvântul, e un cuvânt prea dur pentru cei din film, un alt tip de a te folosi de cineva. Într-o zonă gri în care lucrurile sunt ok, dar nu sunt tocmai ok, în care politețea face să nu se mai vadă anumite forme de nu abuz, nu știu, n-am cuvinte, deoarece filmul încearcă să prindă aceste nuanțe.
„De doi ani n-a mai existat niciun concurs de proiecte la CNC. Este inadmisibil”
– Ați reușit să faceți un film în mare parte românesc, dar finanțat în principal cu bani francezi. Cum vedeți lipsa de implicare a autorităților în susținerea culturii și a cinematografiei românești?
– Aici nu a fost o chestiune a autorităților, aici a fost o comisie la Centrul Național al Cinematografiei care a hotărât că filmul ăsta nu merită finanțare ca o co-producție minoritară. Era o sumă mică de bani, am aplicat la concurs, a fost notat foarte prost și asta e.
Dacă eu am spus asta, n-am făcut nici scandal, n-am făcut nici contestație, am acceptat. Asta e viziunea colegilor mei și a criticilor care au fost în juriu, în comisia respectivă, foarte bine. Am folosit asta ca să laud, ca să-mi arăt recunoștința față de Avanpost (n.r. casă de producție) care a făcut niște eforturi foarte mari ca să finanțeze partea lor de participare în co-producția asta.
Pe de altă parte, sigur că eu am fost într-o poziție mult mai fragilă, în raport cu producția franceză, în care din Franța am primit bani, și din țara ta, unde se presupune că ești mai important ca cineast decât pentru Franța, ăia zic, marș. Când l-am sunat pe producătorul Saïd Ben Saïd să-i spun că-mi pare rău, că în România proiectul a fost respins, nu știu ce facem mai departe, el a fost foarte elegant și a spus: „mergem mai departe.”
„Asta e și vina noastră, a cineaștilor, care tolerăm”
– Dar o situație de genul este reprezentativă pentru cinematografia românească din prezent?
– Păi ce e reprezentativ pentru cinematografia românească din prezent e faptul că există un unic organism de finanțare publică care funcționează cum funcționează. Pare că e o pledoarie pro domo, dar se poate vedea, de doi ani n-a mai existat niciun concurs de proiecte. Acum s-au mai schimbat legi, regulamente. Doi ani este inadmisibil.
N-ar trebui să tolerăm, dar asta e și vina noastră, a cineaștilor, care tolerăm. Și a mea, nu sunt mai presus. Fiecare își vede de interesul lui, de proiecte, habar n-am, nu știu. Evident că e o problemă. În cazul meu a fost mai simplu, am avut de lucru la filmul ăsta, am mai făcut un film independent în vară cu niște bani privați, de la patru producători, unde fiecare a pus o parte din bani și am putut să fac un film low budget, și sunt aproape de final cu el.
Dar imaginează-ți un debutant: ești la debut, ai făcut două-trei scurtmetraje și vrei să faci film și tu, și doi ani de zile nu poți nici măcar să faci o aplicație. Și nu există doar regizori și actori. Există electricieni, recuziteri, există oameni care se deprofesionalizează, care își schimbă profesiile, și asta într-un moment în care filmul românesc, din punct de vedere artistic, cei doi, trei, cinci care reușesc să facă filme, are o cinematografie care funcționează mai bine decât multe alte țări din jur, mai bogate.
„E doar o isterie, să avem și noi un Nobel, un Oscar. Și mai departe?”
Și acum, îmi pare rău să spun, că, Doamne Ferește, sper să ajungă Cristian Mungiu la Oscar, sper să ia Cărtărescu Nobelul, dar mi se pare totuși o obsesie provincială. Alexander Nanau a fost la Oscar, două nominalizări. Mă bucur foarte mult pentru el, îl admir foarte tare.
Ce a însemnat asta pentru cinemaul românesc? Nimic. N-au apărut zece cinemateci, arhiva e în starea în care e, învățământul e ăla care e. N-a însemnat nimic. Așa cum n-a însemnat nimic pentru sportul românesc Simona Halep, n-a însemnat nimic pentru înotul românesc David Popovici.
E doar o isterie, să avem și noi un Nobel. Și mai departe? Și îmi pare rău, că iarăși, pare o pledoarie pro domo, când lumea zice, dom’le, dar publicul respinge filmele tale. Ok, pot să iau chestiunea asta în serios în momentul în care o să avem un sistem de educație foarte bun sau măcar rezonabil, și în momentul în care o să avem, ca în Franța, o educație cinematografică în licee.
Acolo, în toate liceele există curs de cinema și există posibilitatea să-ți dai Bacul la cinema. În orice sat te duci, există biblioteci unde sunt cărți de cinema traduse, din care poți învăța, există o industrie care publică cărți de cinema finanțat. Atunci poți să discuți.
„Nu poți să ai un public dacă tu tratezi cultura și educația ca bătaie de joc”
Eu nu vreau să spun, vai, pentru filmele mele trebuie să treacă oamenii pe la UNATC, nici vorbă. Dar nu poți să ai un public dacă tu tratezi cultura și educația ca bătaie de joc. Și chiar dacă va obține cineva Oscar-ul, Nobel-ul și așa mai departe, lucrul ăsta va însemna ceva doar în măsura în care de aici se va gândi un pic mai larg.
Îmi amintesc că am scris și eu o chestie, m-am luat un pic când a murit Lucian Pintilie, că toată lumea spunea, „vai, a murit un geniu”, „drum lin printre stele, maestre”, dar filmele lui nu pot fi văzute. Cred că singurul restaurat e „Balanța.” Mi se că e o chestiune în care luciditatea e mai importantă decât heirup-ul isteric. Plus că mi se pare că lumea și uită.
Acum, cu campania pentru Oscar a lui Cristian Mungiu, se vorbește de parcă nu acum cinci ani a fost Nanau la Oscar (n.r.- filmul lui Alexander Nanău, „Colectiv”, nominalizat la Oscar). Și atunci a fost o emoție foarte puternică, mai ales că era vorba de Colectiv. Lumea a uitat.
Ar fi foarte bine să se ia Oscarul, Nobelul, dar ar fi foarte bine și dacă pe baza acestor succese se construiește ceva. Și n-aș discuta asta ca morală, ci în termeni de politică. Câtă vreme politica, administrația, tratează cu aceeași batjocură aceste aspecte, o să mai ai din când în când un succes particular, miraculos, uneori, și cam asta. Cumva sunt mai degrabă pesimist în sensul ăsta, dacă nu vor exista instituții, o investiție serioasă. Ar fi o gândire cu viziune să investești mai mult fix în lucrurile astea, în educație, în cultură, în cercetare științifică, pentru că altfel te plângi că ai o populație needucată și că oamenii sunt buni doar să facă munci necalificate.
– Ați filmat „Kontinental ’25” cu telefonul, iar în „Jurnalul unei cameriste” folosiți, de asemenea, mijloace diferite de filmare pentru a construi două realități distincte. Într-o perioadă în care tehnologia și inteligența artificială schimbă tot mai mult industria cinematografică, vă folosiți de AI în munca dumneavoastră?
– Da. Nu înțeleg nici cum funcționează foarte bine, nici care sunt provocările. Mi-e clar, adică cât am mai citit, că sunt niște provocări de ordin politic foarte mari, de ordin ecologic. Însă, dincolo de dimensiunea asta pe care nu o stăpânesc, n-am ce să zic, decât ce citim cu toții pe aici și pe acolo. Eu încerc, cel puțin în momentul ăsta, să o folosesc ca pe orice alt tool. E ca la răspunsul lui Băsescu de acum 20 de ani, că există Google. Există Google, dar trebuie să știi să cauți.