De ce diplomația nu poate pune capăt războiului ruso-ucrainean. Șase obstacole pentru o pace negociată între Kiev și Moscova

Există un consens în rândul observatorilor războiului ruso-ucrainean că acesta ar trebui să se încheie cât mai curând posibil. Majoritatea ucrainenilor ar fi foarte de acord. Astăzi, de asemenea, mulți ruși, se poate bănui, nu ar avea ceva împotrivă dacă ar înceta măcelul. Atunci de ce nu există încă, și probabil că nu va exista în curând, un final negociat al războiului?

Există, cel puțin, șase motive care împiedică compromisul dintre Kiev și Moscova. Acestea sunt actualele constituții ucraineană și rusă, precum și situațiile interne, nevoile specifice ale Crimeei și rolul acesteia pentru Rusia, dar și memoria istorică est-centrală europeană. Fiecare dintre aceste șase obstacole în calea unui armistițiu rapid este puternic prin sine însuși. Impactul lor combinat asupra factorilor de decizie și a celor care iau decizii la Moscova și Kiev este mare.

Prin urmare, a face presiuni, în acest moment, pentru o încetare a focului negociată, de o anumită durabilitate – ca să nu mai vorbim de o pace durabilă – între Ucraina și Rusia este inutilă. Finalitatea acestei strategii nu numai că ar fi neconcludentă. Ea ar absorbi energia necesară pentru a urmări căi mai promițătoare în vederea unei soluții a conflictului.

Constituțiile Ucrainei și Rusiei

Fundamentele dreptului internațional, și anume inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială a statelor, sunt obstacole frecvent menționate în calea unui compromis între Kiev și Moscova. Deși acest lucru este fără îndoială valabil, normele globale de bază nu reprezintă cel mai mare obstacol juridic pentru succesul negocierilor și compromisului ruso-ucrainean. În trecut, Rusia post-sovietică a fost implicată în crearea sau susținerea mișcărilor separatiste, declanșând sau alimentând războaie civile, precum și în stabilirea așa-numitelor „republici” sau „republici populare”, în ceea ce pretinde a-i fi teritoriul stăpânit de ea. Cu toate acestea, în urmă cu zece ani, Moscova a mers dincolo de această strategie informală de distrugere a statelor independente care provin din fostul său imperiu.

În martie 2014, Rusia a anexat în mod oficial Crimeea și a făcut-o oficial parte din pseudo-federația sa. În septembrie 2022, Moscova a repetat această mișcare ieșită din comun și a declarat patru regiuni continentale din sud-estul Ucrainei ca fiind, de asemenea, parte a Federației Ruse. Legislația internă a Rusiei a fost modificată pentru a le încorpora pe deplin. Ca urmare, există acum cinci unități administrative ale Ucraine, revendicate de Constituția Rusiei și zeci de acte juridice rusești subsidiare, inclusiv legi, decrete, rezoluții etc.

În mod evident, revendicarea Moscovei este nulă și neavenită, în conformitate cu legislația ucraineană și internațională. Contrar credinței populare din Rusia și a unor observatori externi induși în eroare, dreptul autoproclamat al Rusiei asupra celor cinci regiuni ucrainene ocupate este îndoielnic din punct de vedere istoric. Aceste teritorii au fost colonizate de imperiile țarist și sovietic moderne și nu au fost deținute de un stat moscovit primordial. Cu toate acestea, pretenția ilegală și anistorică a Moscovei privind cele cinci regiuni ucrainene este acum pe deplin consacrată în legea fundamentală rusă, în legislația federală și în structura statului. În special în Crimeea, acest lucru a avut deja efecte materiale și psihologice profunde asupra vieții economice, sociale, culturale și private de zi cu zi a populației locale capturate.

Nici constituțiile Ucrainei și nici cea a Rusiei nu pot fi schimbate cu ușurință. Teoretic, Constituția ucraineană poate fi modificată rapid de o majoritate de două treimi din parlamentul unicameral al Ucrainei, Verkhovna Rada (Consiliul Suprem). Cu toate acestea, o astfel de reformă constituțională nu va trece niciodată la vot. Sub presiunea Berlinului și a Parisului, fostul președinte Petro Poroșenko a încercat, în august 2015, să modifice marginal și temporar Constituția Ucrainei, pentru a îndeplini infamele Acorduri de la Minsk. Cu toate acestea, programarea la o dată anume a votului parlamentar privind această reformă constituțională minoră și, fără îndoială, lipsită de consecințe, a dus la un conflict violent în fața Verkhovna Rada. Mai multe persoane au murit și zeci au fost rănite în centrul orașului Kiev. Propunerea de statut special temporar pentru părțile ocupate de Rusia din Donbas nu a trecut de parlament. În acest context și având în vedere alți factori, o renunțare a Ucrainei la teritoriul său legitim de stat nu se va întâmpla niciodată.

În schimb, perspectiva unei reveniri rusești asupra reformelor constituționale din 2014 și 2022 care pun în aplicare anexările este mai puțin fantastică din punct de vedere politic, decât o renunțare a Ucrainei la teritoriile sale ocupate temporar. Cu toate acestea, o îndeplinire de către Rusia a obligațiilor sale în temeiul dreptului internațional – dacă și când o astfel de intenție va apărea – nu va fi ușor de pus în aplicare. Nu doar că este mai ușor din punct de vedere politic să anexezi teritorii, decât să le cedezi, dar procedura de revizuire constituțională a Rusiei este mai complicată decât cea a Ucrainei.

Un ipotetic vot de dezanexare din partea parlamentului rus ar fi doar un prim pas din mai multe etape în promulgarea unei noi reforme constituționale. Pentru ca o astfel de revizuire să devină realitate, atât regimul de la Moscova, cât și situația de pe teren din Ucraina ar trebui să se schimbe în mod fundamental. Cu alte cuvinte, o revenire juridică formală rusă asupra aventurii expansioniste a lui Putin va veni doar după și nu înainte de sfârșitul material al acesteia. Speranța că Ucraina sau/și Rusia pot, ca urmare a unui proces diplomatic, să promulge chiar și o abrogare temporară a constituțiilor lor valabile în prezent este nerealistă.

Grupările militante din Rusia și Ucraina

Atât Ucraina, cât și Rusia au grupuri sociale și politice semnificative care sunt strict împotriva oricărui compromis teritorial și politic cu inamicul. Ca urmare a prețului ridicat al războiului pentru ambele țări, chiar și concesiile simbolice făcute celeilalte părți ar genera provocări politice interne pentru guvernele ucrainean și rus. Chiar pași conciliatori minori în direcția celeilalte părți, ca rezultat al unor negocieri ipotetice, vor fi considerați ca fiind acte de trădare națională. Mulțimi mai mult sau mai puțin mari de cetățeni și partide întregi s-ar opune acestora. Aceștia își vor face auzite vocile, precum și vor deveni activi din punct de vedere politic și, poate, chiar fizic.

Cu siguranță, formațiunile militante din Ucraina și Rusia nu sunt comparabile nici din punct de vedere normativ, nici politic. La fel ca și pretențiile teritoriale ale celor două constituții, ele sunt fundamental diferite în numeroase moduri – din punct de vedere moral, istoric, cultural etc. Pe de o parte, grupările militante ucraineane nu fac decât să ceară restabilirea legii, a ordinii și a justiției. Aceste grupuri de cetățeni includ majoritatea populației Ucrainei – deși procentul de militanți ucraineni a scăzut oarecum în cursul anului 2023.

De cealaltă parte se află diverse tipuri de militanți ruși care insistă ca, cel puțin, unele câștiguri teritoriale și politice obținute în urma intervenției militare a Moscovei în Ucraina începând cu 2014 să rămână permanente. Aripa radicală a taberei belicoase din Rusia, inclusiv Vladimir Putin însuși, consideră că expansiunea teritorială obținută până în prezent este de fapt insuficientă. Anumite regiuni care nu au fost încă anexate ilegal de Rusia, cum ar fi Odesa și Nikolaiev, ar fi de asemenea rusești. În plus, în această perspectivă, actuala neapartenență a statului ucrainean la UE și NATO ar trebui să devină permanentă. Suveranitatea Ucrainei ar trebui, de asemenea, să fie limitată în alte câteva privințe – de la limbă la politicile de apărare.

Cu siguranță, profunzimea și amploarea militantismului în populația Rusiei este cu totul mai mică decât cea a cetățenilor Ucrainei. O viitoare acceptare populară rusă a pierderii celei mai mari părți a câștigurilor relative obținute de Rusia în urma războiului este mai probabilă și poate deveni mai răspândită decât o acceptare populară ucraineană a unei recunoașteri scrise a pierderilor de teritoriu sau/și suveranitate. Pe de altă parte, însă, anexarea Crimeei de către Moscova din 2014 continuă să beneficieze de un sprijin covârșitor în rândul populației ruse. Acest sentiment se extinde mult dincolo de secțiunea imperialistă declarată a taberei de militanți ruși.

O astfel de perspectivă creează – pentru Kremlin, populația rusă și actorii externi – o enigmă strategică deosebită: din motive geografice, Crimeea este cea mai puțin apărabilă și suplă, pentru Rusia, dintre cele cinci regiuni ucrainene anexate începând cu 2014. Fiind zona ocupată care este cea mai îndepărtată și mai greu accesibilă din Rusia, peninsula de la Marea Neagră este prada de război care, prin urmare, este prea puțin probabil să rămână permanent în mâinile Rusiei. Cu toate acestea, Crimeea este încă și, probabil, va rămâne cea mai populară dintre realizările teritoriale ale lui Putin în acest război. (Mai multe despre complicația Crimeei mai jos).

Cu siguranță, scopurile, sentimentele și viziunile ucrainenilor și rușilor obișnuiți cu privire la război, măsurate în sondajele de opinie, s-au schimbat în conținut și intensitate din 2014. În ultimii doi ani, aceste schimbări într-o direcție sau alta au fost, în ambele țări, mai pronunțate. Cu toate acestea, rămân majorități clare în Ucraina în ceea ce privește restabilirea deplină a integrității teritoriale, iar în Rusia în ceea ce privește caracterul permanent al cuceririi Crimeei. În plus, în ambele țări există grupuri vocale maximaliste de militanți, care se opun cu strictețe chiar și concesiilor minore. Unele dintre aceste părți deosebit de intransigente ale societății conțin, atât în Rusia, cât și în Ucraina, membri care au experiență în utilizarea armelor și au acces la acestea.

Chiar și după o ipotetică schimbare a constituției rusești sau ucrainene sau a ambelor, ar rămâne o dublă provocare politică internă pentru succesul negocierilor. Guvernele rus și/sau ucrainean ar putea deveni înclinate să obțină un sfârșit negociat al războiului. Rămâne însă neclar ce compromis ar putea ele să vândă părților mai puțin pașnice ale publicului lor intern. Având în vedere sentimentele belicoase mai mult sau mai puțin răspândite în rândul populației ucrainene și rusești, atât Moscova, cât și Kievul ar risca un război civil, acasă.

De fapt, Moscova a încercat în mod intenționat să transforme războiul interstatal al Rusiei împotriva Ucrainei, inițial delegat și ulterior deschis, într-un război civil în interiorul națiunii politice ucrainene, încă din 2014. Timp de opt ani, Occidentul a sprijinit în mod ciudat această strategie a Kremlinului prin presiunile sale asupra Kievului pentru a pune în aplicare acordurile de la Minsk. Această politică rușinoasă a Berlinului și Parisului, în special, s-a încheiat abia în februarie 2022.

După cum a ilustrat revolta lui Prigojin din vara anului 2023, perspectiva unor tulburări civile interne a devenit acum o problemă și pentru conducerea rusă. Revolta armată a lui Prigojin a fost motivată, poate că merită reamintit, de insuficienta atitudine belicoasă a Moscovei și nu de pacifism. Având în vedere situația politică precară atât în interiorul Rusiei, cât și în cel al Ucrainei, este puțin probabil ca Kievul sau Moscova să poată face concesii suficiente pentru a obține o încetare a focului de durată, ca să nu mai vorbim de un acord de pace.

Enigma Crimeii

Un al cincilea obstacol în calea ajungerii la un sfârșit negociat al războiului este rolul deosebit al Crimeei în mentalitatea națională rusă și în expansiunea militară din 2014 încoace. După cum am spus, Crimeea a fost cea mai populară realizare teritorială pe care Putin a prezentat-o națiunii ruse. Este o achiziție mult mai apreciată decât Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Donețk, Luhansk, Zaporojie sau Herson. Asta în ciuda faptului că anexarea din 2014 s-a bazat pe o narațiune istorică profund eronată despre o Crimeea pretins rusească.

Crimeea a fost legată din punct de vedere administrativ de teritoriul Federației Ruse de astăzi doar timp de 32 de ani – din 1922 până în 1954. Înainte de aceasta, a fost legată prin intermediul Hanatului Crimeii (până în 1783) și al Guvernului Tauric al Imperiului Romanov (1802-1917) de teritoriul actualului sud al Ucrainei continentale. După scurta perioadă petrecută ulterior în așa-numita Republică Socialistă Federativă Sovietică Rusă, a fost legată, prin intermediul Republicii Sovietice Ucrainene (1954-1991) și al Ucrainei independente (din 1991), de teritoriul întregului stat ucrainean de astăzi.

Caracterul rusesc al Crimeei este parțial ficțiune istorică și parțial rezultatul unei inginerii demografice nemiloase a guvernelor moscovite pre-sovietice, sovietice și post-sovietice. În ultimii 240 de ani, Sankt Petersburg sau Moscova au redus ponderea tătarilor crimeeni indigeni în populația Crimeei de la peste 84% în 1785 la 12% în prezent, conform statisticilor oficiale rusești. Țarii, bolșevicii și Putin s-au angajat în represiuni violente, deportări și expulzări pentru a strămuta permanent sute de mii de tătari din Crimeea de pe pământurile lor natale.

Politicile coloniale ale Sankt Petersburgului/Moscovei în peninsula Mării Negre au însemnat, de asemenea, înlocuirea populației indigene cu slavi estici. Până în 1991, acest lucru i-a vizat și pe ucraineni, care au ajuns să reprezinte atunci aproximativ un sfert din populația Crimeei. Începând cu anii 1940, majoritatea populației din Crimeea a fost de etnie rusă. Ponderea rușilor a crescut la peste 50% abia după deportarea în masă și violentă a aproape tuturor populației indigene din Crimeea de către Stalin în partea asiatică a Uniunii Sovietice, în 1944. Mulți dintre ei au murit pe drumul spre exilul lor forțat. Dominația demografică etnică rusă în Crimeea – obținută prin intermediul unei crime în masă oribile – are mai puțin de 80 de ani.

Cu toate acestea, astăzi, majoritatea rușilor și unii observatori externi consideră că Crimeea aparține Rusiei. Această mitologie este motivată, în rândul rușilor, mai mult de frumusețea peninsulei, de plajele sale lungi de la Marea Neagră și de climatul său parțial subtropic decât de istoria în mare parte non-rusă a Crimeei. Când Putin a anexat Crimeea în 2014, mulți ruși au devenit atât de extaziați încât indicele de percepție a corupției din Rusia, măsurat de Transparency International, a scăzut temporar. În anul anexării, 2014, cerul era mai albastru și iarba era mai verde pentru majoritatea rușilor. Acest lucru face ca nu ca o cedare a Crimeei la Ucraina de către Rusia în urma negocierilor să fie puțin probabilă.

De asemenea, creează o dilemă strategică deosebită pentru Kremlin. Este posibil ca la un moment dat Moscova să devină interesată să pună capăt războiului. O nouă conducere rusă ar putea, poate, chiar să fie pregătită să „sacrifice” o parte din teritoriile rusești continentale anexate în 2022. Cu toate acestea, Crimeea a avut întotdeauna nevoie de aceleași teritorii ucrainene continentale din nordul său pentru propria dezvoltare.

Strânsa legătură geografică și istorică dintre Crimeea și partea continentală a Ucrainei a fost principalul motiv pentru care, în 1954, guvernul sovietic a decis în mod colectiv (și nu Nikita Hrușciov personal) să transfere Crimeea de la republica sovietică rusă la cea ucraineană. În 2022, un considerent oarecum similar l-a determinat pe Putin să atace Ucraina în toată regula. După ce a capturat peninsula în 2014, el și-a dat seama că Rusia trebuie să ocupe și teritoriile continentale ucrainene din nordul Crimeei pentru a face sustenabilă dezvoltarea economică a perlei de la Marea Neagră. Între 2014 și 2021, Crimeea anexată fusese nu doar cea mai ilegală, ci și cea mai subvenționată regiune a Federației Ruse.

Astfel, Crimeea este parte integrantă a unei zone geoeconomice mai mari, care cuprinde, de asemenea, mari părți din Ucraina continentală. Într-o ipotetică viitoare negociere ruso-ucraineană privind viitorul teritoriilor ocupate în prezent, este totul sau nimic nu doar pentru Kiev, ci și pentru Moscova. Acest lucru este valabil mai ales după ce podul Kerch din 2019 va fi distrus de forțele armate ucrainene – o acțiune care se va întâmpla probabil mai devreme sau mai târziu. O acceptare parțială de către Rusia a faptului că Ucraina își recâștigă teritoriile continentale, lăsând totuși Crimeea ca premiu de consolare pentru Moscova, nu ar fi inacceptabilă doar pentru Kiev. Aș fi, de asemenea, o soluție nesustenabilă pentru Kremlin.

Menținerea Crimeei ca o exclavă izolată, departe de alte teritorii controlate de Rusia, nu ar avea prea mult sens pentru Moscova, nici din punct de vedere economic, nici strategic.

Cu toate acestea, mulți observatori non-ucraineni văd Crimeea ca pe un obiect de negociere și un potențial instrument de compromis. De fapt, peninsula nu este nici una, nici alta. O simplă privire pe hartă și consultarea istoriei Crimeei pe Wikipedia ar trebui să clarifice faptul că, în cadrul negocierilor, peninsula ar fi mai degrabă o parte a problemei decât un mijloc de rezolvare a acesteia. Nevoia Crimeii de a avea o legătură strânsă cu partea continentală a Ucrainei la nord, adică o legătură cu regiunile Zaporojie, Herson și Donbas, scade probabilitatea unui compromis între Kiev și Moscova.

Scepticismul est-central european față de Moscova

Poate că cel mai important factor care reține Kievul de la negocieri premature cu Moscova este experiența sa istorică cu Rusia, precum și interpretarea comparativă a dilemei sale actuale. Istoria națională ucraineană și trecutul altor națiuni din Europa central-estică sugerează că Rusia nu va susține un acord obținut prin compromis diplomatic, în loc de unul prin victorie militară. Ucraina independentă a semnat, în ultimii 30 de ani, sute de acorduri cu Rusia – dintre care majoritatea sunt astăzi nule.

Printre acestea s-au numărat atât memorandumuri sau acorduri politice, precum Memorandumul de la Budapesta din 1994 sau Acordurile de la Minsk din 2014/2015, cât și înțelegeri pe deplin ratificate, cum ar fi Pactul trilateral Belovezha din 1991, semnat de Boris Elțîn, sau Tratatul bilateral de frontieră ruso-ucrainean din 2003, semnat de Vladimir Putin. Mai multe dintre aceste documente recunosc în mod explicit frontierele, integritatea și suveranitatea Ucrainei. Cu toate acestea, chiar și cele cu semnătura președintelui Rusiei și ratificate de parlamentul rus s-au dovedit a deveni invalide în 2014 și 2022.

Unul dintre primele și cele mai instructive exemple post-sovietice ale modului în care Moscova se comportă față de fostele sale colonii a fost intervenția și negocierea cu Moldova la începutul anilor 1990, când Putin era încă un birocrat secundar la Sankt Petersburg. În 1992, comandantul Armatei a 14-a ruse, Aleksandr Lebed, a justificat intervenția trupelor sale într-un conflict intern moldovean prin afirmația că noul guvern al Moldovei se comporta mai rău decât o făcuseră trupele SS cu 50 de ani înainte. Lebed a oferit astfel explicația pe care Putin avea să o aplice din nou mai târziu pentru invaziile sale în Ucraina în 2014 și 2022. Sprijinul militar rusesc acordat separatiștilor pro-ruși din Moldova a dus la consolidarea unui pseudo-stat separatist, Republica Moldovenească Transnistreană. Această entitate cu o formă ciudată se întinde pe sute de kilometri între malul estic al râului Nistru și granița Moldovei cu Ucraina.

Pentru a rezolva problema, Moldova și Occidentul au făcut în anii 1990 ceea ce mulți observatori non-ucraineni sfătuiesc astăzi Kievul, Washingtonul și Bruxellesul să facă. Chișinăul a intrat în negocieri cu Moscova și a implicat organizații internaționale precum OSCE în rezolvarea conflictului. Occidentul nu a sancționat economic Rusia și nici nu a sprijinit Moldova cu arme. În 1994, Chișinăul a semnat un tratat cu Moscova privind retragerea trupelor rusești din Moldova. Mai mult, în noua sa Constituție adoptată în același an 1994, Moldova s-a definit ca o țară neutră. Ea a exclus astfel o viitoare aderare la NATO. În anii următori, au avut loc multiple negocieri între Chișinău și Tiraspol – cu și fără participarea Occidentului. Schimburile economice, contactele interumane și alte măsuri de consolidare a încrederii, organizațiile internaționale și alte instrumente de mediere și soluționare a conflictelor au fost aplicate ca la carte. Cu toate acestea, rămășițele Armatei a 14-a a lui Lebed, numită acum Grupul Operațional al Federației Ruse, se află încă în Transnistria. Acestea continuă să susțină cvasi-regimul separatist. După mai bine de trei decenii, pseudo-statul susținut de Moscova pe teritoriul recunoscut internațional al Republicii Moldova este bine și viu. „Republica” transnistreană îndeplinește, pentru Kremlin, din 2014, funcția suplimentară de a crea o amenințare de securitate pentru Ucraina dinspre vest.

Timp de treizeci de ani, Republica Moldova a fost una dintre cele mai sărace țări din Europa și un stat permanent eșuat. Soarta Moldovei, succesul experimentului transnistrean al Moscovei și comportamentul Occidentului au devenit experiențe instructive pentru Kremlin. Acestea au format comportamentul și strategiile Rusiei în Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014. Funcția de model a proiectului transnistrean a mers atât de departe încât unii funcționari instalați de Moscova în cvasi-guvernul pseudo-statului de la Tiraspol au fost transferați în Donbas în primăvara anului 2014. Acolo au contribuit la crearea așa-numitelor „republici populare” Donețk și Luhansk, care au fost anexate de Rusia în septembrie 2022.

Acest lucru și aventuri similare ale Moscovei în spațiul post-sovietic nu sunt de bun augur, din punct de vedere ucrainean, pentru negocierile cu Kremlinul. Ucrainenii, precum și alte câteva națiuni și etnii din fostele imperii țarist și sovietic au acumulat, de-a lungul secolelor, multe experiențe amare cu imperialismul rusesc, care este și astăzi ideologia abia deghizată a Moscovei. Aceste lecții istorice sfătuiesc nu doar Kievul, ci și Helsinki, Tallinn, Riga, Vilnius, Varșovia, Praga sau București că Ucraina trebuie să obțină o victorie – cel puțin parțială – înainte de a intra în negocieri semnificative cu Rusia. Doar atunci când se va confrunta cu un dezastru militar, Moscova se va angaja într-o căutare reală a unui compromis care ar putea fi acceptabil pentru Kiev și care ar avea potențialul de a rezista. _ Citeste restul articolului pe Contributors.ro