​ANALIZĂ. Criza refugiaților din Turcia și eșecul neo-otomanismului lui Erdogan

​Criza refugiaților din Turcia nu este decât una din formele de exprimare ale eșecului pe plan extern pe care-l înregistrează Erdogan în ultima perioadă. Turcia a pierdut teren în Siria în fața lui Putin, iar acum foștii prieteni, UE și NATO, l-au invitat pe Erdogan să-și rezolve singur problemele.

Info pe scurt

• În ciuda amenințărilor Turciei, regimul din Siria a lansat un atac împotriva rebelilor din Idlib, unde există și militari turci și a ucis 33 dintre aceștia.
• În prezența lui Putin, Erdogan a acceptat un acord de încetare a focului care, printre altele, îi permite Damascului să păstreze terenul câștigat în Idlib și nu prevede vreo soluție pentru cei un milion de refugiați forțați de violențe să fugă către granița cu Turcia.
• Erdogan se teme că un număr mare de refugiați sirieni în țară îi va provoca probleme politice interne: crește ostilitatea populației locale față de aceștia.
• Deși s-a dus la Bruxelles pe 9 martie pentru a discuta cu liderii UE și ai NATO, Erdogan nu a obținut nimic. Turcia trebuie să se descurce singură pentru că și-a văzut de propria politică în Siria, fără să țină cont de parteneri și aliați.

2020 a început destul de prost pentru Turcia. Cu un lider tot mai ignorat de omologii săi, Turcia vede acum și ceea ce pare a fi eșecul unei politici care ar fi trebuit să o transforme într-o mare putere: neo-otomanismul.

Victorioasa înfrângere a Turciei în Idlib, Siria

Trupe turcești în Siria. FOTO via Wikimedia Commons

Zeci de militari turci au fost uciși în Siria anul acesta, într-o serie de lovituri atribuite forțelor guvernamentale ale lui al-Assad. Oficial, nu forțele Ankarei au fost ținta, chiar dacă regimul de la Damasc a criticat în repetate rânduri prezența lor pe teritoriul Siriei: turcii doar s-ar fi aflat la locul și momentul nepotrivit.

Forțele Damascului, sprijinite de Iran și miliții proxy ale acestuia, precum și de aviația de război rusă, afirmă că vânează grupările extremiste din provincia Idlib, ultimul bastion al rebelilor anti-Assad.

Un anume adevăr există în discursul Damascului: după ce rebelii moderați și laici au fost atacați, în primii ani de război, cam de toată lumea, forțele rebele au ajuns să fie dominate de jihadiști și de islamiști, mai ales că aceștia din urmă au fost finanțați și sprijiniți și de puteri din Golf și Turcia.

Idlibul este ultimul mare refugiu al rebelilor arabi și familiilor acestora, după ce au fugit acolo din alte părți ale Siriei. Regimului Assad îi mai scapă și zona controlată de kurzi, dar acolo situația e diferită și, în plus, mai sunt prezenți militari americani.

Damascul a lansat, la sfârșitul anului trecut o nouă ofensivă împotriva rebelilor din Idlib, unde există atât o prezență a militarilor turci, cât și grupări locale sprijinite de Ankara. Erdogan a denunțat ofensiva și după fiecare incident în care au fost uciși militari turci a transmis mesaje belicoase.

Amenințările sale au fost ignorate, iar pe 27 februarie 33 de militari au fost uciși într-un atac aerian sirian. Raidul ar fi vizat un batalion de infanterie motorizat și s-ar fi soldat și cu 60 de răniți, ceea ce înseamnă că aproximativ un sfert din batalion a fost scos din luptă, o pierdere enormă pentru o unitate atât de mare a unei armate moderne.

Analistul militar turc Metin Gurcan scria că la atac ar fi participat și două avioane ale Federației Ruse , lucru negat de Moscova și ignorat de Turcia, care a amenințat cu represalii doar regimul de la Damasc.

Acestea au fost declanșate aproape imediat, iar după mai puțin de o săptămână presa turcă menționa un comunicat al armatei potrivit căruia ar fi fost „neutralizați”peste trei mii de luptători ai regimului Assad și distruse 151 de tancuri, aproape 50 de de obuziere și alte echipamente, între care trei avioane.

Bilanțul e neverosimil de mare, dar indiferent câți sirieni a „neutralizat” și câte tancuri a distrus cu adevărat, Ankara a reușit să își salveze cât de cât imaginea și chiar a impresionat prin modul în care și-a folosit arsenalul de drone.

Asta nu înseamnă, însă, că Turcia a obținut o victorie: pe 5 martie, după ore de negocieri la Moscova cu Vladimir Putin, Erdogan a acceptat un acord de încetare a focului care, printre altele, îi permite Damascului să păstreze terenul câștigat în Idlib și nu prevede vreo soluție pentru cei un milion de refugiați forțați de violențe să fugă către granița cu Turcia.

Acești refugiați îl sperie pe Erdogan, în condițiile în care Ankara găzduiește deja 3,5 milioane de sirieni, iar ostilitatea populației față de ei este în creștere, ceea ce poate duce la costuri politice interne pentru președintele turc.

Șantajul Turciei cu refugiații și indiferența UE și NATO

Refugiați sirieni în Turcia. FOTO via Profimedia Images

La scurt timp după atacul din 27 februarie, Turcia a anunțat că le va permite refugiaților aflați pe teritoriul său să se îndrepte către Europa. Aproape imediat, mii de persoane s-au îndreptat către granița cu Grecia, care și-a mobilizat forțele de ordine pentru a le opri; UE s-a solidarizat cu Atena și le-a transmis migranților că Europa le este închisă.

Ankara afirmă că nu mai are capacitatea de a primi noi refugiați pe teritoriul său – aici se referă la sirienii care ar putea fi alungați din Idlib – și că nu le mai poate face față nici măcar celor aflați deja în Turcia întrucât UE nu și-ar fi respectat angajamentele asumate, prevăzute de acordul din 2016 prin care Turcia accepta să îi țină pe refugiați iar UE, în schimb, promitea să contribuie la întreținerea acestora, să liberalizeze regimul de vize, să redeschidă anumite capitole de negocieri privind aderarea Turciei etc.

Kati Piri, raportor al Parlamentului European pentru Turcia în perioada 2014 – 2019 și un critic destul de vocal al derapajelor anti-democratice ale Ankarei, mai ales în contextual epurărilor post-puci, a admis că Bruxellesul și-a neglijat parțial angajamentele (nu, însă, și pe cele financiare, pentru că UE a dat, deja, miliarde de euro) și, mai mult, nici nu a prevăzut în următorul buget multi-anual fonduri pentru refugiații sirieni din Turcia.

Este greu să iei Turcia în serios dat fiind că în ultimii ani amenințarea cu refugiații a reprezentat forma de șantaj favorită a lui Erdogan, care a căutat în acest fel nu doar să forțeze Europa să îi facă pe plac, ci și să-i determine pe liderii europeni să se uite în altă parte și să tacă în timp ce el își consolida regimul autoritar.

Criza refugiaților din 2015 a avut un impact extrem de puternic, amplificat și de campaniile de fake news orchestrate de Rusia, iar Europa aproape că a fost aruncată în brațele populiștilor euro-sceptici și de extremă dreaptă.

După 2015, a devenit irelevant faptul că UE este mult mai mare și mai bogată decât Turcia și ar putea absorbi mai ușor așa o masă de oameni, sau că statele semnatare ale Convenției din 1951 privind statutul refugiatului (gândită pentru refugiați de război europeni) și Protocolului din 1967, care făcea Convenția universală, sunt obligate să primească refugiați: costul politic al acceptării acestora era/este mult prea mare pentru ca cineva să și-l asume. Iar Erdogan știe asta.

Cancelarul german Angela Merkel într-o întâlnire cu Recep Erdogan la Istanbul în ianuarie 2020. FOTO via Profimedia Images

În cazul actualei crize, Erdogan a căutat să folosească șantajul cu refugiații– s-a spus că deplasarea către graniță a fost încurajată inclusiv prin furnizarea de autobuze și că majoritatea celor care au încercat să forțeze intrarea în Grecia nu erau sirieni, ci migranți economici din alte țări – pentru a determina UE și NATO să sprijine Turcia în Idlib.

De data aceasta, șantajul a dat greș: deși s-a dus la Bruxelles pe 9 martie pentru a discuta cu liderii UE și ai NATO, Erdogan nu a obținut nimic. Turcia trebuie să se descurce singură pentru că și-a văzut de propria politică în Siria, fără să țină cont de parteneri și aliați – nici măcar de cel mai important.

Dinamitarea relației Turciei cu SUA

Partenerul Turciei – și principalul său susținător – în Siria ar trebui să fie Statele Unite. Relațiile dintre Ankara și Washington sunt, însă, tensionate de mulți ani.

Prima criză a avut loc în 2013, când în Statele Unite a fost investigat un caz de corupție și spălare de bani (inclusiv iranieni, deși Teheranul era supus sancțiunilor) care ducea la apropiați ai lui Erdogan. Au urmat criza generată de refuzul SUA de a-l extrăda pe clericul Fethullah Gülen, acuzat de Ankara că ar fi orchestrat puciul eșuat din iulie, 2016, cea pornită de la refuzul Turciei de a-l elibera pe pastorul Andrew Brunson, reținut la Izmir în cadrul campaniei de arestări și epurări post-puci, impunerea reciprocă de tarife vamale, achiziționarea, de către Turcia, a sistemului anti-aerian rusesc S-400, ceea ce a dus la excluderea Ankarei din programul F-35.

Dincolo de aceste dosare, un măr al discordiei între cele două țări a fost Siria. Pe turci i-a nemulțumit relația strânsă formată între americani și forțele kurzilor sirieni, YPG, apropiate de Partidul Muncitorilor din Kurdistan cu care Ankara a intrat din nou în conflict în 2015.

Statelor Unite nu le-a plăcut opțiunea turcilor pentru islamiștii din Siria și toleranța arătată, în primii ani ai războiului civil sirian, jihadiștilor care s-au mișcat în voie pe teritoriul Turciei.

Siria a generat și o criză severă, toamna trecută, când turcii au invadat o zonă aflată sub protecția militarilor americani, care au fost forțați să se retragă; o parte din bazele lor au fost ocupate de ruși, care au profitat și au pătruns în regiune.

Eșecul neo-otomanismului, de la Primăvara Arabă la războaiele civile din Siria și Libia

Evoluțiile recente din Siria (la care se adaugă cele din Libia) ar putea marca sfârșitul neo-otomanismului urmărit prin instrumente de „hard-power”.

Ca ideologie, neo-otomanismul îmbrățișat de Erdogan și AKP presupune o asumare a tradițiilor și istoriei otomane, în plan intern, iar în plan extern – crearea unei sfere de influență turcești în teritoriile care i-au aparținut Imperiului Otoman, dar și dincolo de acestea.

În practică, asta a însemnat dezvoltarea relațiilor diplomatice și intensificarea legăturilor economice, dar și o campanie de promovare a Turciei. Nu în ultimul rând, Ankara a căutat și să creeze și să consolideze parteneriate cu grupuri cu care AKP-ul avea afinități ideologice.

Modelul AKP a fost pe placul islamiștilor ca Frații Musulmani, care fuseseră „îmblânziți” după zeci de ani de lupte în van cu regimurile dictatoriale laice și erau considerați moderați, mai ales dacă erau comparați cu mult mai radicalii jihadiști din grupări ca Al Qaida.

În plus, AKP-ul demonstrase că un partid islamist moderat care ajunge la putere (în cazul acesta se întâmplase în mod democratic) poate să facă performanță și să fie frecventabil inclusiv de partenerii occidental; în fond, în primii lor ani de guvernare AKP-ul și Erdogan se descurcaseră cu economia, făcuseră o serie de reforme cerute de UE, arătaseră deschidere către kurzi și chiar și către PKK, aveau relații externe excelente și, cel mai important, reușiseră să evite o reacție a armatei care, până atunci, nu ezitase să intervină ori de câte ori simțise că statul laic, atatürkist, este amenințat.

Refugiați sirieni în Istanbul. FOTO via Profimedia Images

Aceste succese demolau vechea narațiune a regimurilor arabe cu privire la pericolul islamist, narațiune care fusese folosită pentru a justifica represiuni dure; în cazul Algeriei s-a ajuns chiar la război civil, în anii ’90, după ce regimul a anulat rezultatul alegerilor câștigate de islamiști.

Islamiștii moderați au fost în primele rânduri ale protestelor Primăverii Arabe și, acolo unde au fost răsturnate regimurile au ajuns la putere promițând democrații precum cea a Turciei.

Reacția împotriva lor nu s-a lăsat așteptată: în Egipt, armata a dat o lovitură de stat și a lansat o campanie de epurări; în Tunisia, forțele pro-democratice s-au mobilizat și s-au coalizat, împiedicând o ascensiune prea puternică a Ennahdha; în Libia, forțe din est (Benghazi, Tobruk) au contestat autoritatea Tripoliului dominat de islamiști.

În afară de elemente ale vechilor regimuri (armata etc.) și forțe democratice, islamiștii au mai avut un adversar: bogatele monarhii sunnite din Golf (mai puțin Qatarul), în frunte cu Emiratele Arabe și Arabia Saudită pe care, chiar dacă sunt conservatoare din punct de vedere religios – Arabia Saudită e patria fundamentalismului – le sperie ideea de islam politic și, posibil, revoluționar.

Turcia a ales să-și sprijine prietenii islamiști, iar această opțiune a marcat nu doar eșecul neo-otomanismului soft power, ci și al politicii de „zero probleme cu vecinii”, promovată de fostul ministru de externe, Ahmet Davutoğlu.

În doar câțiva ani Ankara a reușit să își deterioreze relațiile cu Golful, cu Egiptul și cu Israelul (din cauza legăturilor Ankarei cu Hamasul). Pe măsură ce și-a radicalizat discursul, Turcia a început să folosească instrumente de hard-power: a înarmat grupări prietene în Siria și Libia și a trimis și militari în sprijinul lor.

Intervențiile s-au arătat, cel puțin până acum, inutile. În Siria rebelii au fost împinși în Idlib, o regiune din care forțele guvernamentale mai capturează câte puțin la fiecare ofensivă, iar în Libia armata lui Haftar avansează lent, dar hotărât, către Tripoli. În 2020, bățoșenia lui Recep Tayyip Erdogan pare a fi cel mult o poză care îi mai poate intimida/impresiona doar pe cei slabi de înger și pe susținătorii săi cei mai devotați.