Cum este să lucrezi ca tânăr medic într-un spital de psihiatrie din România. „Pacientul este tratat de parcă n-ar face parte din sistemul de sănătate”

​După tragedia de la Săpoca, mulți oameni din sistemul medical, inclusiv ministrul Sănătății, au vrut să transmită mesajul că aveam de-a face cu un caz izolat, cu „un șir de erori umane”, și atât. Nu este vorba despre o problemă generalizată, spitalele de psihiatrie sunt ok. Pentru a vedea care este realitatea, am stat de vorbă cu un tânăr medic psihiatru dintr-un spital românesc, care mi-a explicat, din interior, care sunt adevăratele probleme ale sistemului.

În urmă cu o săptămână, sistemul medical public de psihiatrie din România și-a arătat, din nou, fața hidoasă. Un pacient internat la Săpoca a omorât șase oameni și a rănit alți șase. O adevărată tragedie care a trecut cum trec toate tragediile din România: ministrul Sănătății a promis controale în toate spitalele de psihiatrie, după ce, în prealabil, a explicat că la Săpoca a fost vorba de „un lung șir de erori umane”.

Adică nu e o problemă de sistem.

Între timp, cazul a dispărut din atenția mass media, acum avem ruperea coaliției de guvernare, alte probleme. Există vreo garanție că tragedii ca acestea nu se vor mai întâmpla niciodată? Evident, nu.

Situația în cifre stă în felul următor: Unul din patru români suferă de o formă de tulburare psihică și de comportament (TPC). Printre cele mai întâlnite sunt depresia, tulburarea bipolară și tulburările legate de abuzul de substanțe. Însă destui suferă și de boli mai grave. De exemplu, 80 mii de români sunt diagnosticați cu schizofrenie. Este probabil cea mai stigmatizată boală la noi, deși poate fi ținută sub control cu medicația potrivită.

Din păcate atitudinea societății vizavi de persoanele ce suferă de TPC e una care lasă de dorit. Conform unui studiu al Centrului pentru Inovație în Medicină, 45% din români afirmă că nu acceptă să lucreze alături de un pacient diagnosticat cu TPC, în timp ce 69% spun că nu ar locui alături de o astfel de persoană.

Cifrele sunt oarecum ironice, ținând cont că mai bine de trei sferturi din cei intervievați cred că persoanele suferinde de astfel de tulburări pot duce o viață normală, dacă se tratează, iar 85% admit că acestea sunt privite mai rău de către societate.

Însă marea problemă rămâne maniera în care se raportează statul față de aceste persoane și indiferența cu care sunt tratate, chiar și în instituțiile care ar trebui să le îngrijească. Organizațiile pentru respectarea drepturilor omului și instituțiile europene au semnalat problemele în mod constant și repetat, inclusiv problemele de la Spitalul de Psihiatrie Săpoca.

„Cea mai mare problemă a sistemului de sănătate e că pacientul parcă n-ar face parte din el”

Am stat de vorbă cu un medic psihiatru din Cluj-Napoca, unul din marile centre universitare pe medicină. Face parte din noua gardă de medici tineri, intrați de câțiva ani în sistem. A fost de acord să vorbească cu mine și să-mi răspundă la întrebări doar sub protecția anonimatului, că altfel „nu mă mai angajează nimeni la stat”.

Cum s-a schimbat sistemul de îngrijire psihiatrică în ultimii 30 de ani?

În ceea ce privește stigmatizarea pacienților și abuzurile față de persoanele cu tulburări psihiatrice nu s-au schimbat foarte multe. Probabil psihiatria nu mai e instrumentată politic pentru discreditarea dizidenților ca înainte de ‘89 sau cel puțin eu nu am întâlnit cazuri. Mi se pare greu de imaginat astăzi, totuși. Însă a rămas încă vie amenințarea „te închid la nebuni” care, pentru mulți, în special cei mai în vârstă, e mai înfricoșătoare decât închisoarea.

Cum e să intri într-un spital de psihiatrie românesc ca tânăr medic? Care e cel mai mare șoc?

Cel mai bun cuvânt cred că ar fi „haotic”. Pentru mine, cel mai mare șoc a fost muntele de birocrație pe care a trebuit să-l parcurg pentru angajare. Medicul a ajuns, într-adevăr, un furnizor de servicii și relația medic-pacient s-a degradat din această cauză. Mai mult de jumătate din timpul unui consult îl aloc aspectelor birocratice, semnării de formulare și acorduri, iar apoi copierii în registre a ceea ce deja am documentat în sistemul electronic.

Care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă sistemul și în general medicii psihiatri?

Din punctul meu de vedere, cea mai mare problemă a sistemului de sănătate, valabil pentru toate specialitățile, e că pacientul parcă n-ar face parte din el. Prin asta mă refer la faptul că nu se pune deloc accent pe calitatea vieții sale. În psihiatrie însă acest lucru este cu atât mai grav.

Pe lângă aceasta sunt problemele arhicunoscute de ani de zile, constând în nenumăratele lipsuri: medicație, condiții de spitalizare, personal, șamd. Problemele încep de la alocarea fondurilor de către manageri și psihiatria pare a fi mai mereu pe ultimul loc.

„În sistemul de stat spitalele de psihiatrie arată mai rău decât unele închisori”

Ce s-a întâmplat la Săpoca e un incident izolat sau se poate repeta și în alte spitale de psihiatrie din România?

Agresiunile sunt destul de frecvente în spitalele de psihiatrie din România. Însă acest lucru nu se întâmplă din cauză că pacienții psihiatrici sunt mai violenți, ci din cauza condițiilor improprii. Când pui în același salon opt-zece sau chiar mai mulți pacienți agitați vor fi conflicte. Cât timp nu au loc incidente majore lucrurile sunt ascunse sub preș, când se întâmplă ceva grav se caută țapi ispășitori.

Doamna ministru Pintea spunea că de vină pentru producerea tragediei ar fi un șir de erori umane. Caută țapi ispășitori să scape sistemul?

Deși în unele cazuri pacienții în stare de intoxicație trebuie perfuzați toată noaptea, nu știu să existe stative ancorate în secțiile de psihiatrie din România. Orice pacient, nu doar din secțiile de psihiatrie, poate la un moment dat să facă un episod confuziv și devine imprevizibil. Mă abțin de la a arunca cu vina în personal, situația sigur a fost mai complicată. Aștept și eu să aflu deznodământul anchetei.

Criminalul de la Săpoca a fost internat pentru etilism. Cum sunt tratate aceste probleme în spitalele de psihiatrie românești?

Aproape jumătate din paturile secțiilor de psihiatrie sunt ocupate de pacienți cu etilism cronic (în unele regiuni poate și mai mult). Pe secții se tratează problema acută a sevrajului însă aceasta nu rezolvă problema dependenței. Pacienții sunt externati și de regulă revin în câteva săptămâni. Dar trebuie făcută o distincție importantă aici, între etilism cronic, sevraj și intoxicări acute.

Când vorbim doar despre intoxicări cu alcool, mulți nici măcar nu ar trebui să ajungă la noi. Poliția aduce astfel de cazuri, neînțelegând că problemele de comportament cauzate de consumul excesiv de alcool nu se tratează neapărat în regim de urgență psihiatrică. Acest fenomen poate cauza disiparea resurselor de personal, în special acolo unde deja sunt neajunsuri, lucru care poate conduce la situații nefericite sau chiar tragice.

Temerea mea este că se vor trage concluziile greșite în urma acestui caz și doar va crește incidența practicii respective.

Există un deficit de personal pregătit în sistem?

Nu știu dacă e chiar deficit sau repartizare deficitară. Centrele universitare sunt aglomerate cu personal, pe când orașele mici și comunele au lipsuri considerabile. Bine punctat cu adjectivul „pregatit”. Din păcate acesta este un capitol la care se înregistrează mari lacune. În majoritatea țărilor europene, asistenții au un minim de pregătire în psihiatrie și cunosc tehnici de liniștire verbală a pacientului. La noi e preferată varianta sedare, „să fie liniștiți”.

Dar atâta timp cât vor exista nepotisme, chiar și în acest sistem, nu mă aștept la schimbări majore.

Presa a mai scris despre condițiile horror din unele spitale de psihiatrie românești. Cum arată în realitate lucrurile?

În realitate, condițiile sunt sub orice critică. Nu există un minim necesar: oxigen, EKG, sau uneori chiar medicație adecvată secolului. În sistemul de stat spitalele de psihiatrie arată mai rău decât unele închisori. Au fost situații în care nu se găseau banale vitamine în gardă, vitale în cazul sevrajului etanolic. De multe ori pacienții, familiile acestora sau medicii au cumpărat medicația din farmacie.

Supraaglomerarea, în special în sezonul rece, e o obișnuință. Nu e un lucru ieșit din comun ca doi pacienți să doarmă în același pat sau pe saltele improvizate. Desigur, sunt și spitale private care oferă condiții umane, dar puține familii sau pacienți își permit acest lux.

„Poate cel mai grav este că în România nimeni nu vrea să își asume responsabilitatea și nu se pune deloc accentul pe reintegrare”

Ce se întâmplă cu cineva care e externat dintr-un spital de psihiatrie? Există vreun plan de monitorizare?

În România, pacientul e externat și apoi rechemat pentru rețetă, la același medic, sau la un altul în sistemul de ambulator. Ceea ce se întâmplă în alte țări, adică urmărirea pacientului de către o echipă formată din medic, asistent medical, asistent social, efectuarea de vizite regulate la domiciliu pentru a se asigura că bolnavul își urmează tratamentul, pare ceva complet S.F. pentru noi. Ce să mai vorbim despre reintegrarea în societate. Aici totul e lăsat în seama familiei sau a pacientului.

Cum ți se pare că se raportează românii la problemele de sănătate mintală?

Adresabilitatea populației către serviciile de psihiatrie a crescut în ultimii ani, dar stigmatizarea rămâne o problemă majoră. Inclusiv medicii, chiar și unii psihiatrii, încă fac acest lucru. Odată diagnosticat cu o tulburare psihică ești tratat mult mai superficial când mergi la alte consultații, de parcă o persoană diagnosticată cu o astfel de problemă nu poate suferi și de alte boli.

Care ar fi principalele lucruri care ar trebui să se schimbe ca să nu se mai repete tragedii sau să funcționeze mai bine sistemul, în general?

În primul rând, e nevoie de spații adecvate pentru pacienții care prezintă un risc mai mare de violență. Camerele cu pereți capitonați, pe care lumea le vede în filme, la noi lipsesc cu desăvârșire. Apoi, saloane adecvate pentru doi, maxim trei pacienți. Nu în ultimul rând, e nevoie de personal mult mai bine pregătit. Și degeaba sunt camere de supraveghere dacă nu se uită nimeni la monitoare și personalul doarme la două ore după ce intră în tură. Nu vreau să generalizez, dar se întâmplă mult prea des.

Poate cel mai grav este că în România nimeni nu vrea să își asume responsabilitatea și nu se pune deloc accentul pe reintegrare. Pacienții psihiatrici sunt tratați ca irecuperabili și pensionați pe caz de boală, deși nu puțini dintre ei ar putea fi reintegrați în societate, dacă ar beneficia de asistența de care au nevoie. Ideală ar fi o colaborare între medicii de diferite specialități pentru a trata un pacient.

România încă menține modelul sistemului medical autoritar, în care medicul e atotștiutor și nu colaborează cu pacientul în privința tratamentului și a recuperării. În multe cazuri pacienții nici nu își cunosc diagnosticele sau tratamentul pe care îl urmează. Totul pornește de la instruire. Acolo sunt cele mai mari deficiențe, din punctul meu de vedere.