De ce a fost eliminat Estul de pe lista cu funcții cheie din Uniunea Europeană?

„Macron şi Merkel, folosindu-l ca paravan pe Donald Tusk, au reuşit să scoată Estul Uniunii Europene în afara Uniunii Europene”, se plîngea într-o postare pe Facebook fostul președinte al României, Traian Băsescu, proaspăt ales vicepreședinte al influentei Comisii de Afaceri Europene din Parlamentul European. „Într-un moment în care UE avea nevoie mai mult ca oricând de solidaritate şi politicieni care să accelereze procesele de integrare, Merkel şi Macron trag o linie groasă între Vechea Europă şi Estul Uniunii Europene. Din păcate, ideologul acestei izolări a Estului, tânărul Macron, îşi exersează viziunea catastrofală pe seama viitorului Uniunii Europene, în condiţiile în care el nu este capabil să-şi reformeze propria ţară”, a continuat el.

Într-adevăr, dacă în trecut Jerzy Buzek, un fost premier polonez, a deținut între 2009 și 2012 funcția de președinte al Parlamentului European, și un alt polonez, și el fost prim ministru, Donald Tusk, a fost în ultimii 5 ani Președintele Consiliului European, în viitorul mandat nici un nume din Est nu a mai reușit să ajungă pe lista cu cele 5 poziții de top din Uniune. E greu de spus dacă e vorba chiar de un demers explicit de izolare a Europei de Est sau este mai degrabă rezultatul unui cumul de factori și jocuri de culise în cursul unor negocieri care s-au întins în total peste mai bine de 50 de ore efective. Însă, chiar dacă nu este așa, în rîndul elitelor politice din Europa de Vest pare să fie destul de prizată o opinie exprimată în 2016 într-un interviu pentru cotidianul „Le Monde” de fostul președinte francez Francois Hollande, atunci cînd nu mai era legat de constrîngeri diplomatice. Ei bine, atunci, el era de părere că extinderea UE în Europa de Est a fost o decizie pripită, prea grăbită, o eroare.

Clivaje au existat dintotdeauna în interiorul UE. Și nu doar între Est și Vest ci și, de pildă, între țările mai bogate din nord și cele din sud. Însă în ultimii ani, criza din Ucraina și mai ales cea a refugiaților, au adîncit considerabil faliile. În timp ce multe țări din Vest sunt anti-americane, cu un vîrf în Germania și Franța, cele din Est sunt pro-americane. În cazul Rusiei lucrurile se inversează. Dacă în principal Polonia, România și țările baltice sunt îngrijorate de comportamentul agresiv al Moscovei această atitudine stîrnește iritare în țări ca Germania și datorită interesului pentru piața rusească dar și datorită unor afinități culturale istorice. În plus, în general Grupul de la Vișegrad este privit cu ostilitate la Bruxelles.

Pe lîngă pozițiile divergente în ceea ce privește politica de migrație, întărite acum prin ralierea noului guvern italian la pozițiile esticilor, țări ca Polonia și Ungaria critică ceea ce ele consideră aroganța Bruxelles-ului care, în special prin vocea lui Frans Timmermans, încearcă să le impună precepte care țin de o agendă liberal-progresistă, decretate drept norme europene obligatorii. Să ne aducem aminte că în opinia lui Timmermans referendumul în favoarea familiei tradiționale, organizat în România, era o „abatere de la valorile europene”, un concept elastic la care stînga liberală, dominantă la Bruxelles, apelează adesea pentru a taxa atitudinile care se abat de la agenda sa ideologică. Sigur, asta nu scuză o serie de derapaje în materie de stat de drept, precum cele de la Budapesta, însă lucrurile sunt mai nuanțate decît sunt prezentate de obicei în mass media care preia automat pozițiile exprimate la Bruxelles.

Această atitudine l-a costat pe Timmermans poziția de Președinte al Comisiei Europene, deși la un moment dat părea să se fi ajuns, în cursul negocierilor de la Osaka derulate în timpul reuniunii G20, la un acord franco-german în favoarea sa. Imediat după desemnarea lui drept candidat oficial al socialiștilor la trecutele alegeri europarlamentare toate țările din grupul de la Vișegrad și-au exprimat oficial opoziția față de nominalizare. Din punctul de vedere al lui Traian Băsescu blocarea lui Timmermans este însă doar o victorie parțială pentru opozanții săi din Est pentru că i se va oferi olandezului cu siguranță o compensație. „Dincolo de ce se vede, vom avea şi o soluţie ascunsă, extrem de toxică, în interiorul Comisiei Europene. Este vorba despre Frans Timmermans, un adversar neîmpăcat al ţărilor din Estul UE, susţinut de Macron şi de Mark Rutte – premierul Olandez – pentru funcţia de Preşedinte al Comisiei Europene”. Într-adevăr, este aproape sigur că va rămîne vicepreședinte al Comisiei Europene.

Deocamdată însă, principalul beneficiar al aranjamentelor de culise este fără îndoială Emmanuel Macron. A plasat-o pe Christine Lagarde în fruntea Băncii Centrale Europene și tot el este cel care a oferit soluția cu Ursula von der Leyen la Președinția Comisiei Europene, între altele în baza unei înțelegeri inclusiv cu hulitul Viktor Orban, o dovadă că interesele bat principiile. Este variantă care îi convine de minune lui Macron. Pentru că, pe de o parte, în teorie dă satisfacție Germaniei după ce candidatul sprijinit oficial de PPE și Angela Merkel, Manfred Weber, ieșise cu totul din cărți. Însă, pe de altă parte, Ursula von der Leyen, actualul ministru german al Apărării, este federalistă, o partizană a proiectului Statelor Unite ale Europei, ca și Macron, este ca și el o ardentă sprijinitoare a proiectului „Eurofighter”, alternativa franco-germană la avioanele de luptă americane, și, ca bonus, vorbește fluent franceza.

Doamnele de la pupitrele de comandă ale Executivului European și Finanțelor Europene

În cazul dnei Christine Lagarde, în prezent încă Director al FMI, lucrurile sunt tranșate, numirea sa nu trebuie aprobată în Parlament. De fapt, nici nu au fost controverse publice majore în ceea ce o privește deși a avut și ea probleme juridice la au moment dat. A fost condamnată în decembrie 2016 pentru neglijență în serviciu în perioada cînd era ministru de finanțe în mandatul lui Nicolas Sarkozy, cînd a returnat o sumă considerabilă, €417 milioane, omului de afaceri Bernard Tapie, unul dintre apropiații președintelui, dar pedeapsa i-a fost suspendată și nu i-a fost înscrisă nici în cazier. Dar de ce a ținut atît de mult Emmanuel Macron să obțină această poziție pentru Franța? El speră ca dna Lagarde va promova o politică financiară în zona Euro mai generoasă cu deficitele publice și astfel mai prietenoasă pentru statele din sud. Nu este clar cu ce succes pentru că o astfel de viziune economică intră în coliziune cu Berlinul care știe că această generozitate fiscală se va face pe bani germani.

Alta e însă situația dnei Ursula von der Leyen. Ea mai are emoții pentru că numirea sa trebuie să fie votată în Parlamentul European. Și, surprinzător întîmpină o opoziție serioasă mai ales la ea acasă. Social-democrații germani au declarat deja că toți cei 16 europarlamentari ai lor vor vota împotriva ei. Așa că, paradoxal, pentru că SPD este parte a coaliției de guvernare alături de creștin-democrații Angelei Merkel, aceasta din urmă a fost nevoită să se abțină la votul din Consiliul European pentru a nu pune în pericol stabilitatea cabinetului său. Ursula von der Leyen nu este în general prea populară în Germania. Mulți o consideră un ministru slab și mai este în prezent implicată și în anchete inițiate de partidele de opoziție care o acuza de conflict de interese în acordarea unor contracte preferențiale, fără respectarea unor proceduri legale, pentru Ministerul Apărării (în valoare de circa €400 milioane). S-a confruntat la un moment dat și cu o plîngere de plagiat în cazul tezei de doctorat dar pînă la urmă o comisie a absolvit-o de acuzații deși a stabilit că au fost unele probleme legate de citări. E adevărat, motivele pentru care social-democrații germani și grupul socialist, în general, se opun atît de vehement Ursulei von der Leyen sunt mai complicate. Motivul principal este frustrarea că Frans Timmermans, candidatul lor, care părea scăpat în cîștigător după negocierile de la Osaka, a fost ejectat în urma presiunii grupului de la Vișegrad dar și cu concursul lui Emmanuel Macron.

În exterior Ursula von der Leyen, care vorbește fluent engleza si franceza, se bucură totuși de destule aprecieri favorabile, are bune relații și contacte și în Marea Britanie și în Statele Unite, țări în care a și locuit o vreme, iar pentru mulți estici este cu siguranță de preferat lui Frans Timermmans. Și deși votul în favoarea sa nu este deloc garantat, pentru că Partidul Popular și grupul Renew Europe, pilotat de Macron, nu au suficiente voturi iar socialiștii sunt ferm împotrivă, majoritatea observatorilor cred ca dna von der Leyen va trece pînă la urmă testul din Parlament mai ales că înaintea vacanței de vară există puțin entuziasm la Bruxelles pentru reluarea întregului proces de nominalizare. Pentru asta ea va trebui probabil să-i asigure pe Verzi, aflați acum pe val, că va sprijini activ măsurile pentru „Salvarea Planetei”, noua religie a momentului, retorică care oricum a devenit astăzi obligatorie în Occident. Cu toate acestea nu va fi un hop ușor de trecut. Un posibil semnal: candidatul propus de Consiliul European pentru funcția de Președinte al Parlamentului European, socialistul italian David Sossoli, probabil ca o compensație pentru eșecul socialistului Frans Timmermans, a obținut doar 345 de voturi, e adevărat într-o cursă în trei. Ursula von der Leyen are nevoie de 375 de voturi favorabile.

În plus, unii văd în desemnarea sa un beneficiu suplimentar important: îndepărtarea de la manetele de comandă ale Comisiei Europene a unui personaj extrem de controversat, tot un german, Martin Selmayr, secretarul general al Comisiei Europene, considerat la Bruxelles o adevărată eminență cenușie, „monstrul din Bruxelles”, păpușarul care influențează marile decizii luate acolo. Peter Conradi scrie în The Times că Ursula von der Leyen va dori să demonstreze că, spre deosebire de Junker, nu este marioneta lui Selmayr și-l va îndepărta din funcție pretextînd că nu e în regulă ca doi germani să ocupe simultan cele două poziții cheie din angrenajul instituțional de la Bruxelles.

Continuitate la Serviciul European de Acțiune Externă: se păstrează tradiția anti-americană și pro-iraniană din perioada Mogherini

Al doilea tandem de funcții tranșate în Consiliul European a stîrnit, cel puțin pe moment, mai puține reacții publice dar nu este lipsit nici el de controverse. Premierul socialist spaniol, Pedro Sanchez, a reușit să-l impună pe ministrul său de externe, Josep Borrell, în funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă la pachet cu premierul belgian, Charles Michel. Ultimul este un personaj șters, inodor, incolor, singurul lucru pentru care este apreciat fiind aptitudinile sale de negociator bine exersate într-o țară în care perioadele în care se negociază soluții politice de guvernare, cu reprezentanți valoni și flamanzi, tind să fie mai lungi decît cele în care funcționează guverne stabile. În ceea ce îl privește pe Josep Borrell, care a deținut și funcția de Președinte al Parlamentului European (2004 – 2006) și el s-a confruntat în trecut cu probleme de integritate, criticii îl acuză care are destule „schelete ascunse în dulap”. Astfel, în 2012 fost nevoit să demisioneze din funcția de Președinte al European University Institute după ce s-a aflat că a „uitat” să declare o suma de €300 mii primită de la o companie de energie spaniolă, „Abengoa”, în calitate de membru în Board-ul acesteia.

Există însă o certitudine în ceea ce îl privește: va asigura o solidă continuitate a liniei de politică externă promovate în ultimii 5 ani de către Federica Mogherini. Este cel puțin la fel de anti-american și, se pare, este chiar un și mai entuziast admirator al regimului de la Teheran decît dna Mogherini, ceea ce nu e puțin lucru. Într-o postare pe Twitter, din 11 februarie 2019, prilejuită de cea de-a 40-a aniversare a revoluției islamice, el lăuda realizările Republicii Islamice și sublinia rolul acesteia de putere regională în Orientul Mijlociu. Că acest rol înseamnă în practică sprijinirea și finanțarea grupărilor teroriste Hezbolah și Hamas, a căror scop declarat este distrugerea statului Israel, și menținerea la putere a lui Bashar al-Asad în Siria, sunt desigur detalii puțin semnificative pentru actualul ministru de externe spaniol și viitorul Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă . La polul opus, dl Borrell a înfierat cu cîteva săptămîni în urmă administrația Trump, pe care a acuzat-o că se comportă „ca un cowboy” în Venezuela, „victima” fiind regimul Maduro pe care un raport ONU dat publicității zilele trecute îl făcea responsabil de uciderea a mii de militanți din opoziție, cu sprijinul trupelor de securitate cubaneze.

Negocierile din Consiliul European în urma cărora a ieșit lista de nominalizări menționate mai sus, negocieri mai lungi, mai complicate și mai tensionate ca niciodată în trecut, au provocat numeroase critici. Diferiți europarlamentari au ieșit public cu declarații deloc măgulitoare la adresa întregului proces spunînd că „viitorul Europei nu poate fi decis în cursul unor negocieri cu ușile închise și înțelegeri secrete”. Caracterizarea aparține unui eurodeputat spaniol, Gonzalez Pons. Sunt vorbe mari dar ele nu țin cont de peisajul politic, de realitățile de pe un continent măcinat de fracturi, de resentimente istorice, cu mari diferențe culturale și la fel de mari diferențe de interese. Recentul scandal provocat de refuzul guvernului italian de a acorda permisiune de acostare unor nave de refugiați, decizia acestuia de a o aresta temporar pe Carola Rackete, căpitanul german al unui vas cu migranți care a acostat fără permisiune în portul Lampedusa, ilustrează această stare de spirit. De aceea ideea că soluția magică ar fi listele transnaționale și o deplasare a influenței de la Consiliul European către Parlament, așa după cum sugera Dacian Cioloș, făcîndu-se ecoul viziunii lui Emmanuel Macron, poate suna bine pe hîrtie dar ignoră situația reală de pe teren. În condițiile în care există presiuni mari pentru ieșirea de sub tutela națională în Scoția, în Catalonia, în Italia de Nord, pentru a da doar cîteva exemple, cum își poate imagina că statele ar accepta o cedarea totală de suveranitate către Bruxelles, adică de facto către Berlin și Paris? Așa de buna voie. Problema nu e pînă la urmă dacă e bine sau rău pentru Uniune, discuția e complicată, ci dacă este un demers fezabil. Nu cumva nu faci astfel decît să agiți apele și mai mult și să provoci tensiuni inutile.

Cert este că noul mandat european de cinci ani va fi marcat de o creștere a suspiciunilor și tensiunilor din interiorul UE, cu precădere pe axa Est – Vest. Și nu e vorba doar de faptul că în final nu s-a regăsi nici un reprezentant din Est pe lista cu nominalizări care a ieșit din Consiliul European. Sunt destule alte motive. Cum este reapropierea vizibilă față de Moscova în special a Germaniei dar si Franței, răsplătită cu recentul aranjament politic din Moldova și cu previzibila abandonare a Ucrainei, cu reluarea poziției Federației Ruse de membru cu drepturi depline în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și cu semnarea recentă la Sankt Petersburg a unor ambițioase acorduri de cooperare economică ruso-germană. Ne-am putea aștepta oare, pe acest fond, și la o probabilă sporire criticilor Comisiei Europene la adresa unor țări din Est, mai ales dacă Frans Timmermans resentimentar va rămîne, așa cum se estimează, un influent vicepreședinte al acesteia. Inclusiv prin utilizarea poziției de Procuror General European. Cu alte cuvinte, deși o primă rundă s-a încheiat, cu ce rezultate finale rămîne de văzut, probabil agitația și tensiunile din UE vor continua și faliile se vor amplifica.