Everest și uriașa aglomerație – Cum s-a ajuns aici și de ce sezonul actual este plin de tragedii

​A fost unul dintre cei mai răi ani pentru cei dornici să urce pe Everest fiindcă 11 oameni au murit în doar câteva zile și fotografiile cu uriașele blocaje de oameni de la peste 8.000 de metri au fost larg distribuite. Cum s-a ajuns aici? Povestea este complicată de faptul că Nepalul este o țară foarte săracă, dar și coruptă, țară care nu își poate permite să alunge turiștii. Mai jos puteți citi despre zona morții, despre incompetență, despre concurență, dar și despre vise foarte scumpe. Vârful a fost atins acum 66 de ani de Edmund Hillary și de nepalezul Tenzing.

Ani de groază pentru Nepal

Peste 10.000 de oameni au depășit altitudinea de 8.000 de metri, iar Everest a devenit un loc extrem de aglomerat fiindcă tot mai mulți vor să urce pe vârf, chiar dacă în medie costurile trec de 50.000 de dolari/persoană. În aceste condiții ajung și oameni nepregătiți să lupte cu condițiile periculoase de la peste 7.000 de metri și nu este deloc mic numărul celor care mor încercând să urce.

Dacă până acum 30-40 de ani doar alpiniștii cu experiență încercau să urce pe Everest, în ultimii ani a crescut ponderea oamenilor neexperimentați care vor să ajungă pe vârf, bazându-se pe ajutorul ghizilor și șerpașilor. Acest lucru se întâmplă fiindcă tot mai mulți oameni din lume își pot permite costurile unei astfel de expediții, iar în Nepal există tot mai multe companii care îi duc pe munte pe străinii cu bani.

Foto: L Barză

În 2013 peste 650 de oameni au ajuns pe vârf și s-au tras noi semnale de alarmă despre cât de aglomerat și de murdar a ajuns muntele. Apoi au venit dezastrele. În 2014 o avalanșă a ucis 16 șerpași în cel mai dur accident din istoria muntelui, în timp ce în aprilie 2015 cutremurul care a omorât 8.000 de oameni în Nepal a distrus infrastructura și multe sate din zona înaltă.

2015 a fost primul an din 1972 încoace în care nimeni nu a ajus pe Everest. Însă faima vârfului a crescut, iar inaccesibilitatea atrage și mai mulți oameni dornici să ajungă acolo cu orice preț. În 2016 aproape 650 de oameni au ajuns pe vârf, iar anul trecut a fost un nou record, cu peste 800 de oameni care au ajuns pe vârf.

Cea mai bătrână persoană care a ajuns pe Everest a fost un japonez de 80 de ani, iar cea mai tânără, un american de 13 ani.

Anul acesta Nepalul a acordat 381 de permise de vârf pentru sezonul de primăvară și 11 alpiniști au murit, devenind celebre și fotografiile cu uriașa coadă de alpiniști de la peste 8.000 de metri. Spre comparație, China a acordat doar 130 de permise pe ruta nordică.

Ed Dohring, un doctor din Arizona, a descris ce a văzut în ultimele sute de metri până la vârf: cadavre înghețate în coardă, oameni care se împingeau pentru a face selfie-ul ideal: Era ca la zoo, spune el.

Tot despre cadavre întâlnite în drumul spre vârf vorbește o alpinistă de 17 ani care a venit din Kosovo împreună cu tatăl său pentru a ajunge pe vârf. Mrika Nikqa spune, citată de CNN, că dacă te hotărăști să urci pe Everest trebuie să fii pregătit psihic să vezi și cadavre și trebuie să treci cât mai repede peste moment și să continui, fiindcă altfel nu se poate.

Foto: L Barză

Nirmal Purja, cel care a făcut celebra poză cu coada de la peste 8.000 de metri, spune că aglomerația a lungit cu aproape opt ore timpul necesar pentru a ajunge pe vîrf și pentru a se întoarce în siguranță.

Au fost câțiva factori care au favorizat situația foarte complicată: ”fereastra” de vreme bună a fost mai scurtă decât de obicei, au fost foarte puțini ofițeri de legătură care să gestioneze fluxul de oameni, au fost mulți oameni neexperimentați care au avut probleme la peste 8.000 de metri și a fost mare concurența și între companiile care organizează expedițiile, în detrimentul calității serviciilor.

Însă nu trebuie uitat de faptul că totul se desfășoară într-un mediu extrem, cu puțin oxigen, cu temperaturi de sub -30 de grade și cu porțiuni periculoase unde un singur pas greșit înseamnă, la propriu, moarte.

Cum este viața la mare altitudine și de ce pericolul este uriaș în ”zona morții”

Viața la mare altitudine nu este deloc ușoară, iar dacă am ajunge brusc de la nivelul mării, la peste 4.000 de metri, am avea dificultăți de respiratie și de mișcare, iar viața ne-ar fi pusă în pericol, dacă nu am coborî imediat

Dar în câteva regiuni de pe glob oamenii au trăit încă din vechime la altitudini mai mari decât cea a Mont Blanc-ului, iar dovezi arheologice arată că acum 12 milenii ar fi existat o așezare în Anzi, la 4.500 de metri altitudine. Mai mult, în apropierea vârfurilor andine de peste 6.000 de metri s-au găsit urme de sanctuare, de ziduri și chiar mumii, ceea ce înseamnă că oamenii au ajuns atât de sus încă din vremurile pre-columbiene.

În Alpi s-au descoperit obiecte neolitice și la peste 2.500 metri altitudine și se poate presupune că oamenii au trecut și de 3.000 de metri în incursiunile de vânătoare.

Cert este că cei care locuiesc în regiuni super-înalte, precum Tibet, Himalaya sau Anzi au organismul adaptat vieții în zone cu aer rarefiat, iar studii recente au relevat că ei posedă o genă pe care locuitorii de la câmpie sau podiș nu o au.

Încă de la 2.800 de metri se simt efectele aerului rarefiat, la peste 4.000 de metri senzațiile de greață și de moleșeală se simt tot mai puternic, iar la peste 5.500 de metri viața unui om care nu este aclimatizat măcar câteva zile, este pusă serios în pericol. La peste 8.000 de metri (după alte variante la peste 7.500 de metri) se găsește asa numita „zonă a morții” unde cantitatea de oxigen este de trei ori mai mică decât la nivelul mării și aclimatizarea este imposibilă.

Zona vârfului Everest (Google Earth)

În plus, vântul poate depăși 300 km/h, iar temperatura poate scădea la -60 de grade iar capacitatea unui alpinist de a gândi rațional este grav afectată. Pe vârful muntelui Everest nu există stație meteo, însă estimările sunt că în cele mai calde zile maxima ajunge la -12, – 10 grade.

Din cauza scaderii cantității de oxigen absorbite prin respiratie, la mare altitudine apar probleme: între 3.500 și 5.000 metri altitudine se manifestă edemul pulmonar de mare altitudine, iar lichidul din țesuturi se infiltrează în plămâni. Cel afectat respiră tot mai greu, gâfâie și devine confuz. Poate fi salvat dacă este dus urgent la altitudini mai joase.

Edemul cerebral de altitudine este mai rar, apare la altitudini foarte mari, însă poate avea consecințe grave asupra alpinistului. Apare apatia, iar pierderea cunoștinței se produce rapid. Nici coborârea la altitudini reduse nu rezolvă problema.

La altitudini de peste 7.500 metri corpul ”moare” încet-încet, nu se mai poate adapta și doi factori acționează puternic: lipsa de oxigen și lipsa de fluide din corp. Acest al doilea punct este foarte important: la altitudini mari prin transpirație și prin respirație corpul pierde câțiva litri de lichid/zi, consecințele putând fi grave: atacuri cerebrale, atac de cord, tromboză pulmonară.

Harta de trekking a regiunii Taberi de Bază, într-un ghid Lonely Planet

Lipsa de oxigen cauzează și eficiență mentală redusă: deciziile nu sunt luate la fel de rapid și la fel de inspirat, iar diverse distanțe sau calcule esențiale pentru ascensiune sunt estimate greșit. Consecința este că riscul de accidente crește enorm față de o excursie la altitudini mult mai mici.

O țară complicată și un munte care nu iartă

De ani buni multe voci cer Neapalului să limiteze numărul de permise de vârf pe care le acordă (China a limitat anul trecut numărul pe ruta nordică, din Tibet), dar problema este că Nepalul este una dintre cele mai sărace țări din Asia și nu poate spune NU banilor veniți de la cei dornici să ajungă pe vârf. În plus, și companiile care organizează expedițiile fac lobby puternic, vor venituri mai mari, profită de numărul crescut de oameni dornici să urce și presează autoritățile de la Kathmandu să nu aplice reduceri la numărul de permise de ascensiune. Nu ajută nici faptul că Nepalul este o țară foarte coruptă…

Nepalul are 29 de milioane de locuitori la o suprafață mai mică decât a României, iar PIB-ul mediu pe locuitori este de sub 1.000 de euro.

În câțiva ani fatali din trecut au murit alpiniști din cauza avalanșelor, viscolului sau vântului puternic. Anul acesta au fost decese strict din cauza numărului mare de oameni care încearcă să ajungă simultan pe vârf. Mulți stau cu orele și ajung să rămână chiar și peste 20 de ore fără oxigen suplimentar la peste 8.000 de metri fiindcă rezervele din butelii se termină.

Sursa: Wikimedia Commons

În cursa spre Everest se înscriu și oameni cu bani care însă nu au experiențe montane la peste 6.000 de metri, iar pentru ei o coadă de multe ore în ”zona morții” poate fi fatală. Experții dau un exemplu: un om care a făcut multe maratoane la viața lui și deci are condiție fizică bună, nu este automat pregătit pentru a urca pe Everest, fiindcă acolo pericolele și dificultățile sunt mult mai mari și mai ales cu totul diferite față de ce este la nivelul mării.

Celor neexprimentați le poate veni rău în ”zona morții” și nu mulți sunt dispuși să-i ajute, fiindcă este periculoasă coborârea și mulți pur și simplu vor cu orice preț să ajungă pe vârf pentru că au plătit mulți bani și pentru că au la dispoziție o singură încercare.

Mulți riscă totul pentru a ajunge pe vârf și nu se gândesc că la coborâre îi poate prinde noaptea sau că vremea se poate strica rapid. În dorința de a ajune în cel mai înalt punct uită de minima prudență.

Șeful departamentului de turism din Nepal a spus că numărul mare de decese din acest an nu a fost din cauza aglomerației, ci fiindcă au fost foarte puține zile cu vreme bună și toți s-au ”înghesuit” în acele zile. Oficialul spune că Nepalul nu va pune restricții.

O problemă despre care se vorbește rar ține de proasta gestionare a mulțimilor de oameni la foarte mare altitudine, iar aici este problema autorităților care, conform legii, cer ca fiecare expediție să fie însoțită de un ofițer de legătură. Anul acesta 59 de ofițeri de legătură au primit misiunea de a însoți expedițiile, dar numai cinci au stat până la faza finală a ascensiunii. De multe ori acești ofițeri de legătură angajați de stat nici măcar nu se duc la misiunea pe care o primesc. Pe 23 mai un număr uriaș de 250 de oameni au ajuns pe vârf și probabil că numărul ar fi fost mai mic dacă oameni competenți ar fi intervenit.

Foto Wikimedia Commons

O mare problemă este legată și de companiile care organizează local ascensiunile: numărul acestor companii a crescut și concurența dintre ele este tot mai dură. Unele companii mai noi au venit cu tarife mai mici, plătind ghizilor salarii mai mici și consecința a fost că și companiile mai vechi au fost nevoite să găsească modalități de a reduce cheltuielile. Drept urmare au fost angajați ghizi cu mai puțină experiență care fac mai greu față situațiilor limită.

Peste 6.000 de oameni au urcat în peste șase decenii pe Everest și peste 300 au murit încercând. Muntele îi atrage pe cei care își permit zecile de mii de euro, dar tot mai mulți vor să ajungă pe vârf, deși nu sunt pregătiți pentru o încercare atât de grea.

Marea victorie și triumful fără oxigen suplimentar

În 1953 o expediție britanică ce a fost condusă de colonelul John Hunt reușea mai multe recorduri, dar și marea victorie. Recordul de altitudin atins vreoată de om avea să cadă mai întâi sub asaltul a doi alpiniști ce au ajuns la 8.700 metri: Tom Bourdillon și Charles Evans. S-au întors însă din cauza unor probleme cu aparatele de oxigen.

Apoi, neozeelandezul Edmund Hilary și șerpasul Tenzing Norchay (ortografiat și Norgay) au reușit să ajungă pe 29 mai 1953 pe cel mai înalt vârf al lumii folosind aparate de oxigen. Au băut limonadă, au mâncat sardine, biscuiți, caise confiate, curmale, gem și miere și au reușit să ajungă pe vârf unde doar Tenzing a fost fotografiat de către Hillary, fiindcă acesta nu știa dacă șerpasul învățase să folosească un aparat foto.

S-a scris enorm despre izbânda lor care a fost politizată și dusă spre tabloid, fiind îndelung dezbătut subiectul legat de care dintre cei doi a fost primul care a pus piciorul pe vârf.

În 1978 s-a petrecut un alt moment istoric: doi alpiniști au urcat pe Everest fără oxigen suplimentar. Este vorba de legendarul Reinhold Messner din Tirolul de Sud (Italia) și de prietenul său austriac Peter Habeler. Comunitatea medicală a spus înainte de expediție că așa ceva nu este posibil și că cine încearcă să urce fără oxigen suplimentar își va pierde mințile. Messner, extraordinar de bine pregătit să facă față la altitudine, a caracterizat cât se poate de clar experiența „E ca și când ai merge pe Lună fără oxigen”. El spune că rar s-a simțit mai obosit și că făceau pauză la fiecare 15-20 de pași. „Mintea părea să nu mai funcționeze, urcam ca un robot”.

Cât de greu este la mare altitudine, dar și cât de grav este când lucrurile merg prost s-a dovedit acum trei decenii. În 1986, pe vârful K2 s-a întâmplat unul dintre marile dezastre din istoria alpinismului, 13 oameni murind, dintre care cinci din cauza unei furtuni care i-a prins la peste 8.000 de metri. Doar doi alpinisti, printre care și celebrul Kurt Diemberger, au scăpat, după ce au stat fără oxigen opt zile la peste 8.000 de metri.

Surse: BBC, Washington Post, CNN, New York Times