Lebede negre vs. lebede albe

Am fost la o lansare de carte*, unde m-așteptam să nu se întâmple nimic interesant; lansările de carte sunt printre cele mai plictisitoare evenimente inventate de specia umană (niște oameni se adună și-ncep să se laude unii pe alții până le amorțesc fălcile, în timp ce ziariștii fac poze și-apoi se reped la bufet). Ca arborist n-am experiență în lansările de carte, dar ca scriitor, am; de aceea îmi permit să propun acest text cititorilor platformei Contributors. Și pentru că, zic eu, mi-am dat seama de un semi-adevăr… de o semi-iluzie.

Se discuta despre reglementările legislative ale pieței de capital, atât de reglementările Uniunii Europene, cât și de cele adoptate pe plan local. Părerile erau împărțite: unii ziceau că supra-reglementarea pieței strică (pentru că-i încetinesc ritmul de lucru pân-o „îngheață” de tot), alții ziceau că sub-reglementarea strică (pentru c-așa s-a ajuns la criza din 2008). Mă străduiam să urmăresc schimburile de replici (dure, dar în limitele civilității), măcar că nu înțelegeam aproape nimic, plus că aveam sentimentul provincialismului (piața din capital din România este de dimensiuni foarte mici în comparație cu cele din New York, Tokio, Shanghai, Hong Kong sau Londra, așa că disputa de a o sub-reglementa sau de a o supra-reglementa mi se părea futilă); deodată, însă, cineva – autorul – a rostit un fel de catchphrase: „Avem nevoie de lebede negre!”.

Cristian Tudorescu** l-a contrazis: „Ba avem nevoie de lebede albe!”. A urmat o controversă tehnică din rezulta că Tudorescu avea în vedere mult-așteptata listare a Hidroelectrica, pe când autorul se gândea la un eveniment neanticipabil de mare impact care să scoată BVB din categorisirea „frontier market” și s-o ridice la „emergent market” (implicațiile asupra lichidității din piață ar fi sistemice), dar mie mi-a rămas mintea la lebedele alea negre. Din câte știu, celebra formulă a lui Taleb se referea la „rupturi” istorice care apar „ca din senin” (totuși, nu „din senin”!) și schimbă viețile a milioane sau sute de milioane de oameni… în rău sau în bine. Primul Război Mondial (și epidemia de gripă spaniolă), căderea comunismului sau criza din 2008 sunt exemple de „lebede negre” mai cunoscute. Așa, la o primă vedere, nu prea-s evenimente pe care să ți le dorești cu tot dinadinsul – de aceea, fraza autorului pare memorabilă (și, de fapt, chiar este: „Avem nevoie de lebede negre!”. Da, sună! Am vrut s-o folosesc ca titlu, dar din păcate nu este a mea).

Propun un exercițiu simplu, un exercițiu de istorie personală contrafactuală. Ce s-ar fi ales de mine, de persoana pe care o alint „eu” (în cazul de față, Mihai Buzea), în absența acestor lebede negre? Având în vedere că străbunicul meu matern, Moise Ilea, a fost omorât în bătălia de la Caporetto și că străbunica, Ana Ilea, a murit în epidemia de gripă spaniolă, aș zice că „lebăda” cu pricina mi-a fost mai degrabă defavorabilă; dar în urma ei a rezultat și Unirea cea Mare (sau „Trianonul”, pentru cititorii de limbă maghiară), fapt ce-a permis ca după o jumătate de secol să se întâlnească la București cele două ramuri ale familiei mele, cea ardeleană cu cea dobrogeană, și să mă livreze lumii (eveniment mai degrabă favorabil, cel puțin mie). Dacă n-ar fi existat Revoluția și căderea comunismului, este foarte improbabil că unul ca mine ar fi fost altundeva decât în pușcărie (varianta bună) sau n-ar mai fi fost deloc (cea rea). Dacă n-ar fi existat criza din 2008, nu mi-aș fi pierdut jobul de copywriter, n-aș fi ajuns șomer, n-aș fi plecat la muncă în Londra, n-aș fi învățat meseriile de arborist și de scriitor (nu garantez că ultima are vreo utilitate!).

După ce fiecare cititor se va fi jucat propria „istorie contrafactuală” și va fi dat un răspuns („Da/Nu”) la întrebarea „Avem nevoie de lebede negre?”, trecem la ceea ce am observat la lansarea de carte: principala problemă a pieței de capital din România, ca și a României în general, este un uriaș deficit de încredere (prima observație); iar generația mea se apropie de butoane (a doua observație). Să mi se ierte limbajul frust, dar nu știu cum s-o spun altfel. Cei născuți, să zicem, între 1968 și 1977 (sau în intervalul mai scurt dintre inundații: 1970 – 1975. S-o numim, poetic, GdD – Generația dintre Diluvii), sunt acum destul de pârguiți ca să-nceapă să-și asume răspunderi publice. Și aici intervine semi-adevărul de care vorbeam: România arată ca o țară de pitecantropi, atunci când este privită la televizor. Nu numai actuala garnitură guvernamentală! Pur și simplu, oamenii, oamenii țării sunt din altă lume, în niciun caz din Uniunea Europeană: văzută de la Paris, Viena, Berlin sau Bruxelles, România pare populată exclusiv de penibili, plagiatori, retarzi, cerșetoare, găinari, interlopi, analfabeți și curve (mă rog, eu am această senzație și când stau la mine acasă, în Balta Albă, și mă uit la știrile TV). Dar e numai jumătate de adevăr: există și mulți profesioniști foarte buni în ceea ce fac, total nespectaculoși („nu trec sticla”), care au ales să nu se implice în viața publică. Până acum. Dar simt o schimbare, simt o deplasare a interesului. Și-au clădit o anume siguranță materială, au parcurs studii și cariere ireproșabile, au cam bifat ceea ce se putea bifa în sfera privată, iar acum se uită spre cea publică. USR este cel mai vizibil semn al acestui fenomen, însă e doar vârful aisbergului; după useriști vor veni mulți alții, încredințați că și dreptatea, și istoria sunt de partea lor. Cum anume va proceda generația mea ca să ajungă „la butoane”… despre asta nu mă pot pronunța. În mod clar, subiectul îmi depășește competența, dar mă întreb: acest val de implicare în viața publică, pe care îl văd crescând zi după zi (într-un anumit segment de vârstă), va fi o lebădă albă sau o lebădă neagră?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro