Plafonarea prețului la gaze: o măsură care nu ajută pe nimeni (din România)

Începând cu momentul în care așa-numita „lege offshore” a intrat în dezbatere publică, atenția opiniei publice și a analiștilor deopotrivă s-a focalizat asupra unui subiect atipic și dificil de înțeles din cauza complexității tehnice a subiectului, dar captivant prin stereotipurile cu care poate fi ușor asociat în mintea cititorului. Subiectul redevențelor și fiscalizării activității de producție a resurselor naturale deschide o întreagă cutie a Pandorei în mintea cetățeanului român care operează cu ușurință legătura cu mitul cotropitorului străin care beneficiază de bogățiile naturale ale țării fără a se achita de datoriile cuvenite. Peste aceasta s-a suprapus o altă dezbatere apărută parcă de nicăieri, care a învolburat inutil apele în economia românească, legată de plafonarea prețului gazelor la producător, totul în contextul promisiunilor hiperoptimiste ale consilierului Darius Vâlcov despre viitorul economiei românești.

Dacă subiectul gazului din Marea Neagră a iscat schimburi de opinie pasionate pe tema fiscalității și a nivelului echitabil al redevențelor, dar rămase la un nivel mai restrâns de experți, actori economici sau politicieni, discuția despre prețul gazului poate intra mai ușor cu atenția publicului, având în vedere că vorbim despre o măsură cu impact direct asupra bugetelor gospodăriilor. Și, în lipsa unor explicații temeinice din partea Guvernului, e necesară expunerea câtorva nuanțe care să crească nivelul de înțelegere cu privire la impactul pe care astfel de măsuri îl pot avea asupra românilor.

Propunerea privind plafonarea prețurilor gazului la producător la 55 MWh până în 30 iunie 2021, a fost justificată de Guvern printr-un argument politic simplu care viza în mod direct beneficiul consumatorului. Plafonarea acestor prețuri nu garantează neapărat, însă, și reducerea facturilor la consumatorul final pentru că nu se referă în mod direct la serviciul de furnizare. Este vorba de o plafonare a prețului la producător. Între producător și consumator mai avem o serie de entități de piață, precum operatorii de transport, distribuție, furnizare, care generează servicii contra-cost care se acumulează pe factura consumatorului și care nu se află sub incidența acestei plafonări.

Desigur, faptul că unul din costurile componente nu se va schimba poate induce un nivel ceva mai mare de stabilitate a prețului pe care consumatorul îl va plăti. Totuși, să nu uităm că piața românească a energiei se află într-un proces de liberalizare în vederea convergenței cu piața europeană a energiei care a presupus angajarea conștientă, din partea autorităților, a unei agende de creștere treptată a prețului la combustibil. Dovadă o fac tocmai aceste măsuri contradictorii ale autorităților: pe de o parte plafonarea, pe de altă parte creșterea prețului la consumatorul casnic. În prezent, prețurile consumatorilor sunt în graficul asumat, iar această supra-alarmare a populației de către Guvern, care să justifice luări de poziție drastice, nu este câtuși de puțin motivată, creșterea nefiind rezultatul vreunor forțe necotrolate ale pieței, după cum explică Florin Rusu.

Dacă totuși această propunere ar fi aplicată, iar efectele asupra prețului consumatorului final ar fi cele scontate, care ar fi impactul în termeni de bunăstare asupra cetățenilor? Pe baza evidențelor expuse în propunerea de strategie energetică din 2016 și a datelor INS, dintr-un total de 8,5 mil. de locuințe în România, din care doar 7,5 mil. sunt locuite permanent, doar 2,5 mil. se încălzesc cu gaz natural de la rețea. Cifra corespunde unui grad de conectare la rețeaua de gaz de 33% din gospodării. Mai merită precizat că aceste 33% din gospodăriile din România se regăsesc în mediul urban sau semiurban, care sunt și zonele cele mai dezvoltate ale României.

În termeni de cost al energiei, măsurile nu s-ar răsfrânge nicidecum asupra celor care au nevoia cea mai mare sau care sunt cei mai vulnerabili în fața sărăciei energetice, care afectează deja peste 20% din gospodăriile din România. Dimpotrivă, îi vizează pe cei cu venituri comparativ mai mari. Acest fapt poate încadra măsura ușor în lista politicilor distorsionate și contrare bunelor practici de combatere a sărăciei energetice observate la nivel european, în contextul în care țara noastră se profilează tot mai puternic pe temă la nivelul Uniunii Europene și a Comunității Energetice. Merită precizat că, în mediu rural, 82% dintre locuințe folosesc lemnul drept combustibil de bază pentru încălzire, în contextul în care piața lemnului este puternic volatilă; în anumite situații, prețul echivalent al lemnului poate să îl depășească pe cel al gazului. Prin urmare, efectele acestor măsuri asupra consumatorilor sunt țintite greșit.

Întâmplarea face ca tema să fie de mare actualitate în Marea Britani, ceea ce ne permite să vedem cum sunt abordate astfel de politici în altă parte a Europei. Pachetul de legi privind plafonarea tarifelor la gaz și electricitate (sau așa-numita Tariff Cap Bill) a fost promulgat pe 19 iulie 2018. Spre deosebire de propunerea din țara noastră, legea britanică prevede plafonarea de către autoritatea de piață a tarifelor la serviciul de furnizare (nu producție) de electricitate sau gaze până în 2020 cu posibilitatea de prelungire încă trei ani. Pachetul de măsuri vizează în mod deosebit acele tipuri de tarife riscante și la care sunt abonați marea parte a consumatorilor cu grad ridicat de vulnerabilitate. Practic, legea are în vedere eliminarea exclusiv a creșterilor necontrolate ale unor tarife variabile, fără însă a distorsiona piața (și tarifele aflate în piață) în general. În plus, pachetul prevede măsuri suplimentare de protecție a persoanelor vulnerabile, precum facilitarea schimbării furnizorului sau instalarea de contoare inteligente în vederea unei mai bune monitorizări a consumului. Subiectul a intrat în dezbatere publică încă din 2013, printr-o inițiativă laburistă, devenind o temă centrală de campanie pe agenda partidului în alegerile generale din 2015. În 2017 a fost inclusă în mod surprinzător în programul electoral al Theresei May. Fiind fundamentat pe o serie de rapoarte de specialitate și pe analize aprofundate și transparente ale departamentului de resort din guvernul britanic, care a urmărit obținerea de consens din partea tuturor actorilor relevanți (rezultatele pot fi accesate aici), pachetul a intrat în dezbatere parlamentară în februarie 2018.

La noi, inițiativa Guvernului Dăncilă s-a fundamentat pe o „alertă” ANRE invocată de consilierul Vâlcov referitoare la creșterea necontrolată a prețurilor de pe piață. Alerta a fost demontată, însă, în analiza lui Florin Rusu, care pune creșterea prețurilor doar în proporție de 25% pe seama factorilor de piață și în proporție de 75% pe cea a dublării redevențelor prin indexarea lor la prețurile de pe piața vieneză. În plus, prevederile suplimentare care sunt cuprinse în pachetul britanic, menite să completeze măsurile privind consumatorii, nu au corespondent la noi. Dimpotrivă, o inițiativă parlamentară recentă a prevăzut modificarea legii energiei în vederea amânării obligativității montării contoarelor inteligente cu aproape zece ani.

În ce privește calitatea dezbaterii publice, cele două situații, cazul din Marea Britanie și cel din România (inclusiv legea offshore), sunt incomparabile, propunerea Guvernului fiind motivată drept urgență pe baza unei situații de presupus hazard, eliminând din capul locului o implicare a părților afectate în discuție.

În concluzie, este greu de înțeles care sunt intențiile Guvernului cu privire la prețul gazului, în contextul dezbaterilor mai ample pe tema rezervelor din Marea Neagră. Dacă ar fi vorba de avantajarea unor industrii energo-intensive în vederea reducerii cheltuielilor de operare și generării locuri de muncă, așa cum s-a vehiculat în unele analize, ar fi important de precizat că angajamentul de liberalizare a pieței nu este unul lipsit de sens. Mecanismul de formare a prețului pe baza cererii și ofertei, a cărui corectare se încearcă, este un element important nu doar în privința funcționării corecte a pieței, dar este important și în procesul de consolidare a unei economii curate: până la un punct, un preț mai mic la consumator (casnic sau industrial), oricât ar fi el de confortabil, îl exonerează pe acesta de eforturi suplimentare în vederea creșterii eficienței de consum. Cât timp comportamentul ineficient nu generează costuri, consumatorul nu este stimulat să și-l modifice. Or, România se află în fața unor angajamente europene și internaționale de decarbonare în care se mizează puternic pe sporirea eficienței de consum, în contextul anticipării în toate scenariile europene posibile a unei creșteri, cel puțin pe termen mediu, a prețurilor la consumatorul final. Iar acestă tendință nu vine în necunoștința de cauză a Guvernului, care și-a asumat o agendă de liberalizare a prețurilor în mod conștient.

Desigur că această evoluție trebuie întâmpinată cu prudență, un soi de prudență care presupune o perspectivă de viitor, o gândire strategică în ce privește decarbonarea. Aceasta poate însăși produce oportunități de dezvoltare, o economie curată și locuri de muncă importante. În plus, este necesară gândirea unui cadru temeinic de protejare a celor mai puternic afectați de procesul de tranziție la o o piață liberă și la o economie curată, iar un asemenea cadru arată diferit de ceea ce avem în acest moment în practică. Abordarea neconstructivă a unui proces care este în plin curs de desfășurare, asumat ireversibil la nivel internațional, ne poate plasa pentru mult timp de partea greșita a istoriei.

Citește întreg articolul și comentează pe contributors.ro