Impozitarea venitului global: Suntem pregatiti sa trecem la un sistem bazat pe increderea dintre stat si contribuabil?

Renuntarea la cota unica in schimbul impozitarii venitului global ar insemna o schimbare de paradigma in fiscalitatea romaneasca care ar presupune in primul rand – inainte de introducerea in lege a unor definitii, mecanisme de deducere a cheltuielilor si proceduri de administrare deloc simple – o recentrare a relatiei stat-contribuabil pe incredere in loc de suspiciune.

Impozitarea venitului global, asa cum este gandita si aplicata in alte tari, porneste de la premisa increderii dintre stat si contribuabil. Dimensiunea culturala este fundamentala. Sisteme similare de fiscalitate au rezultate diferite in functie de cultura locala si de modul in care populatia se raporteaza la stat (gestionarea resurselor publice, usurinta de conformare etc). In acelasi timp, schimbarea reprezinta un efort foarte mare de informare, educare si gestionare.

Suntem pregatiti economic, administrativ, cultural pentru o decizie de asemenea amploare?

Cred ca prima conditie pentru a schimba actualul sistem de impozitare este pregatirea atenta din toate punctele de vedere – legislatie, administratie fiscala, informare si educare – cu cel putin doi ani inainte de a fi aplicata. Este greu de imaginat ca toate aspectele tehnice si practice ar putea fi rezolvate in cateva luni pentru a intra in vigoare de la 1 ianuarie 2018. Iar daca modificarile vor fi facute pe repede inainte, ar trebui sa ne asteptam la sincope serioase in implementare din mai multe motive.

De ce ar fi dificil de pus in practica rapid

Primul motiv este ca legislatia fiscala actuala, asa cum a fost construita totusi recent (din 2004 incoace), reflecta o stare de fapt care nu poate fi ignorata si ma refer aici la doua aspecte principale. Mai intai vorbim despre o educatie redusa a populatiei in ceea ce priveste fiscalitatea, atat la nivel macro – intelegerea sistemului fiscal, cum functioneaza bugetul de stat, din ce e construit si cum sunt utilizate/distribuite incasarile -, dar si la nivel individual, ce taxe trebuie platite, din ce motive, ce deduceri exista, care e contraprestatia statului. Populatia trebuie educata cu privire la aceste aspecte esentiale ale vietii in Cetate or alfabetizarea fiscala in Romania e de-abia la inceput. Al doilea aspect este legat de faptul ca relatia autoritate fiscala – contribuabil porneste inca, in practica, de la premisa ca tentatia de a face evaziune este generalizata.

Chiar si acum sistemul de declarare a multor venituri se face prin prezentarea de documente justificative la momentul declararii. Ai obtinut dividende din strainatate? Nu e suficient sa spui ce suma si de unde ai obtinut-o. Trebuie sa depui din start decizia actionarilor de a distribui/plati dividende. Sau cazul veniturilor din chirii: in prezent trebuie depus contractul de inchiriere.

Deci relatia este una de neincredere. In jurisdictiile oferite ca model de autoritati, dovada acestor documente se face doar in eventualitatea unui control si nu a priori, la momentul declararii. Prin urmare, pornind de la aceasta premisa a neincrederii, ne putem face o idee despre cum ar putea functiona un sistem de autodeclarare, asa cum este cel de globalizare a tuturor veniturilor.

Contribuabilii completeaza declaratia si solicita o serie de deduceri pe care legea le permite. Daca lipseste increderea, ce parghii va avea statul pentru a preveni abuzul? Probabil va solicita documente suport pentru fiecare cheltuiala. Sa presupunem ca fiecare va strange documentele (bonuri, facturi, chitante etc). Urmeaza problema verificarii. Este vorba de milioane de gospodarii sau de persoane fizice pentru care nu exista capacitate de control. Solutia oferita este aceea a unui batalion de 35000 de consultanti fiscali.

Totusi, chiar si fara a intra in discutia de fond privind pregatirea acestor consultanti dar si capacitatea lor fizica de a gestiona numarul mare de gospodarii, in sarcina cui va cadea pana la urma raspunderea asupra datelor raportate? Sunt doar cateva intrebari care arata ca discutia pe marginea subiectului nu este deloc simpla.

Al doilea motiv este ca legislatia fiscala ar trebui corelata cu alte legi incidente referitoare la locuire, educatie, sanatate etc pentru a putea crea un mecanism eficient de deducere a cheltuielilor. Conceptul de gospodarie trebuie definit nu doar din perspectiva fiscala, ci trebuie sa capete un statut.

Populatia are nevoie de informare si educatie fiscala

Impozitarea gospodariei s-ar justifica, in aceste conditii, daca ar exista un sistem de deducere a cheltuielilor foarte bine pus la punct. Istoric, sistemul romanesc de deduceri este unul sensibil. Au existat putine deduceri si s-au impus intotdeauna multe documente justificative. Intocmirea unei liste generoase de deduceri care sa convinga contribuabilii ca merita efortul administrativ este iarasi un exercitiu dificil.

Si nu doar administrativ, ci exact ce spuneam anterior, e nevoie de un exercitiu masiv de informare si educare. Marea majoritate a persoanelor fizice sunt salariate. Deducerile sunt calculate acum de angajatori pe baza documentelor gestionate tot de acestia.

Practic, cei mai multi contribuabili nu au avut nicio experienta in acest sens, nu au completat niciodata o declaratie, nu cunosc sistemul de deduceri. Nu trebuie sa ne ferim sa admitem ca sunt probabil multi oameni carora le va fi foarte dificil sa inteleaga informatiile fiscale in doar cateva luni. In aceste conditii este important cine va avea gestiunea impozitului global. Chiar daca fiecare gospodarie va fi arondata unui consultant fiscal, persoanele fizice trebuie, la randul lor, sa asimileze informatiile.

Un al treilea motiv este ca impozitarea globala vine la pachet cu o declaratie de patrimoniu, cel putin conform programului de guvernare. Astfel, cel care va gestiona impozitul pe venit va trebui probabil sa coreleze veniturile cu averea gospodariei ceea ce ar insemna, practic, ca se va urmari si cresterea averii.

Este un sistem complex de conformare /declarare a veniturilor care in alte state a fost construit in timp si care implica eforturi serioase de ambele parti. Si care, ca veni vorba, incepe sa se zdruncine in alte jurisdictii tocmai din nevoia de simplificare clamata atat de contribuabili cat si de stat. In egala masura cred ca exista temeri fundamentate legate de capacitatea curenta a administratiei noastre fiscale de a prelua o cantitatea insemnata de declaratii si alte documente, mai ales dupa ce oficialii ANAF au declarat ca sistemul informatic este deja supraincarcat.