VIDEO Cronica de film: "A Most Wanted Man" ￢ Un film la superlativ, pe o tema foarte relativa

Adaptarea lui Anton Corbijn dupa John le Carré pare cu atat mai mult construita pe eroul lui Philip Seymour Hoffman cu cat cautam mai asiduu azi semnele premonitorii ale disparitiei acestuia. Unul ar putea fi chiar finalul – iesirea discreta din scena a eroului, ca si cum n-ar fi sigur daca sa plece sau nu, ca si cum- desi vizibil in cadru, el era deja plecat.

„Cand am citit scenariul, am descoperit in el ceva care m-a facut sa ma gandesc la mine insumi, la punctul in care eram cu viata mea. Dincolo de toate, filmul mi s-a parut povestea unui barbat intre doua varste ajuns la momentul confruntarii cu lucrul pe care il cauta cu cea mai mare pasiune”, spunea Philip Seymour Hoffman in interviul acordat agentiei Associated Press cu putin timp inainte de a muri (2 februarie 2014).

Pentru un artist, ultima opera are intotdeauna o incarcatura speciala, mai ales cand moartea survine accidental. Retrospectiv, ea va fi privita ca un testament, ca o inconstienta fluturare de batista, si se va colora (pe buna dreptate sau nu) in nuante rau prevestitoare, nostalgice in avans.

„A Most Wanted Man” e genul de film care in prima jumatate poate sa nu-ti spuna nimic, dar care creste de la o secventa la alta astfel incat, intr-un fel, abia astepti sa se termine ca sa vezi cum o sa se aseze in capul tau doua zile mai tarziu.

Ca si „Tinker Tailor Soldier Spy”/”Un spion care stia prea multe” sau alte filme care nu sunt neaparat cu spioni, dar care sunt bine scrise, farmecul sta in dificultatea de a fixa subiectul in pioneze. „Ce zugraveste autorul”, care e schema cu filmul asta, cum il explic prietenilor ca sa inteleaga de ce mi-a placut? Esentialul parca scapa tot timpul printre degete.

Varianta in romana a titlului, „Vanatoarea de spioni”, pierde cu totul miezul titlului original, „A Most Wanted Man”, care juca pe ambiguitate prin folosirea paradoxala a articolului nehotarat juxtapus unui superlativ relativ care trada o anume urgenta. Moartea protagonistului filmului pune titlul si mai mult in abis.

„Omul cel mai dorit” nu e personajul lui Hoffman, neamţul Günther Bachmann care conduce la Hamburg un serviciu de contraspionaj, ci Issa (Grigori Dobrighin), un tanar rus dupa tata, cecen dupa mama care pune pe jar serviciile secrete germane, americane si britanice in ziua cand ajunge in Hamburg si e suspectat de terorism.

Bachmann il urmareste, dar nu are indicii ca ar fi terorist, in vreme ce politia germana sau CIA-ul pleaca de la premisa ca e deja foarte periculos, fiind de parere ca mai bine ar fi luat pe sus pentru a preintampina o tragedie.

John le Carré a scris romanul plecand de la cazul real al cetateanului turc Murat Kurnaz, rezident legal in Germania care a fost arestat in 2001 in Pakistan, fiind detinut ilegal si torturat in centrele americane de detentie din Kandahar si Guantanamo, ca sa fie eliberat cu un „pardon” in fund cinci ani mai tarziu.

In carte, Issa ajunge clandestin la Hamburg, dupa ce a facut inchisoare in Turcia si Rusia, ca sa recupereze o imensa suma de bani plasata de defunctul sau tata intr-o banca unde se spalau bani murdari.

Asa cum il joaca Grigori Dobrighin pe Issa, acesta ar putea fi o mare capcana, initial ascunsa de barba si plete – ceea ce ii si da aspectul de „terorist”, jucand pe urma tot mai mult cartea inocentei, pe masura ce avocata specializata in drepturile omului Annabel Richter (Rachel McAdams) prinde drag de el.

Scenariul are deficiente in felul in care gestioneaza sub-intrigile amoroase dar, desi are dificultati in a explica subita pasiune a lui Annabel pentru Issa ori a bancherului Tommy Brue (Willem Dafoe) pentru Annabel, e mai mult decat eficient in a ne face sa percepem legatura discreta pe care Bachmann o are cu subalterna sa, Erna Frey (Nina Hoss).

Oricum, se pare ca este una din rarele ocazii cand filmul e mai bun decat cartea. Romanul lui John le Carré, aparut in 2008, a avut – cel putin in „The Independent” si in „The New York Times” cronici negative, spunandu-se despre el ca e plicticos si schematic.

„E ca si cum ai scrie thriller pe pilot automat” a spus „The New York Times” care s-a intrecut in rautati. Probabil ca ziarul a fost iritat de anti-americanismul lui le Carré, exprimat fara oprelisti prin intermediul povestii din carte.

Dar scenaristul australian Andrew Bowell si regizorul olandez Anton Corbijn reusesesc sa puna in valoare tocmai spatiile unde povestea din carte scartaia cel mai mult. Intr-un fel, ei completeaza cartea si ii redau onoarea lui le Carré.

Revolta impotriva figurii paterne e un reflex al anti-americanismului. Nu mai putin de patru personaje se revolta in carte si pe ecran impotriva tatalui lor: Issa (care pana la urma nu vrea sa ramana cu banii murdari ai tatalui sau), bancherul Brue (dezamagit ca tatal sau spala bani), Annabel (al carei tata e judecator, dar care lupta pentru dezmostenitii soartei) si Jamal, fiul lui Faisal Abdullah, un filantrop rezident in Germania, suspectat ca alimenteaza cu bani reteaua Al Qaeda.

Toata lumea tradeaza pe toata lumea in aceasta poveste discreta si aparent banala, de la Jamal care isi tradeaza tatal pana la Annabel care-l minte pe Issa pentru a-l putea ajuta sau agenta CIA (Robin Wright) care-l tradeaza pe cel cu care avusese o intelegere dar, ca in orice film bine scris (mai ales cand se ocupa de spioni sau alte chestii politice), ai mereu senzatia ca ce e mai important ramane ascuns in spatele unor obloane de apa.

Imaginea tatalui, la fel, sau modul in care filmul adanceste ecuatia incredere-tradare care e si mai greu de rezolvat azi, cand teama de acte teroriste alimenteaza alt soi de panica si alt soi de intoleranta.

Sau Bachmann, care nu are alta viata in afara celei de spion. Asa cum il joaca Philip Seymour Hoffman, Bachmann pare adeseori putin teatral cu aerul lui cool dar e, de fapt, spionul perfect. Nimeni dintre cei cu care interactioneaza nu stie cu exactitate ce gandeste. Bachmann ramane un secret pentru ceilalti – nu si pentru sine, dar relatia lui cu el insusi e pusa in umbra de pasiunea pentru propria meserie.

Ca si eroul lui Gary Oldman din „Tinker Tailor Soldier Spy”, un astfel de personaj trebuie jucat in permanenta cu o jumatate de pas inapoi. Un spion e ceea ce se vede ori ceea ce nu se vede? (O recenzie la o interesanta biografie recenta, „A Spy Among Friends”, a agentului dublu Kim Philby care si-a tradat cel mai bun prieten, gasiti aici: In From the Cold. Ben Macintyre’s „A Spy Among Friends”).

Trebuie sa treaca ceva timp dupa ce vezi filmul ca sa te patrunda cum trebuie jocul inteligent al lui Philip Seymour Hoffman, care isi ascunde personajul in spatele propriei sale imagini aproape intreg filmul. Pana in scena finala, dupa care iese discret din scena ca si cum ar fi iesit deja fara sa ne fi dat seama. Ca un spion adevarat.

Corbijn a avut o premonitie cu acest final. Daca nu stii ca filmul era gata cand Hoffman a murit, ai putea crede ca finalul a fost rafistolat astfel incat sa sune elegiac.

Dar cu doua saptamani inaintea mortii, Hoffman participase la Festivalul de la Sundance la lansarea lui „A Most Wanted Man” si „God’s Pocket”, de John Slattery, in care jucase. Ultimele doua filme in care il vom vedea, vor fi, insa, „The Hunger Games – Mockingjay1 si 2”. Dupa care va iesi definitiv din cadru, devenind si el „a most wanted man”.

Trailer:

„Vanatoarea de spioni”/”A Most Wanted Man” – de Anton Corbijn, cu: Philip Seymour Hoffman, Rachel McAdams, Grigori Dobrighin, Robin Wright, Willem Dafoe, Nina Hoss, Daniel Bruhl. Premiera romaneasca 29 septembrie 2014​