Sari direct la conținut

"Era mai bine pe vremea lui Ceausescu"

Contributors.ro
Tudor Calin Zarojanu, Foto: Arhiva personala
Tudor Calin Zarojanu, Foto: Arhiva personala

Să analizăm cât mai la rece această afirmaţie, pe care au ajuns să şi-o asume inclusiv 68% dintre cei născuţi DUPĂ 1989, conform unui sondaj recent.

Mai întâi, câteva cifre. În 1989, salariul mediu era de circa 3.000 de lei, iar o franzelă – 4 lei, deci dintr-o leafă puteai cumpăra 750 de pâini. Azi, salariul mediu e 1.606 lei, iar o pâine 1 leu, aşadar poţi cumpăra 1.606, de 2,14 ori mai multe ca atunci.

Tot astfel, atunci o leafă plătea 2.000 de ouă – azi 3.100, 202 kg zahăr – azi 286, 565 kg de făină vs. 500, 206 pachete de unt – 311, 206 litri de ulei – 233, 66 kg carne de vită cu oase vs. 140. Vezi acest articol, cu mulţumirile de rigoare datorate lui Cristian Orgonaş. Calculele sunt la nivelul 2011, când salariul mediu net era doar 1.400 de lei.

Există şi produse alimentare al căror preţ a crescut semnificativ, relativ la venituri: 1.442 kg cartofi – azi doar 560, 1.488 kg de sare vs. 933. Dar grosul e dat de alimente care s-au IEFTINIT.

Mai departe. Întreţinerea. La sfârşitul anilor 80, întreţinerea unui apartament de 3 camere – 3 persoane, într-un cartier bucureştean mărginaş, era de circa 300 de lei pe lună, adică 10% din salariu mediu. Astăzi, ea ajunge la cam aceeaşi sumă, sau chiar mai mult, ceea ce înseamnă 18,68% dintr-un salariu. Dar plăteşte cu totul altceva! Căci atunci n-am avut apă caldă NICI VARA timp de 4 ani, apa rece şi curentul se opreau câteva ore în fiecare zi, iar iarna am măsurat în dormitor 16 grade Celsius. Ce să compari?

Din motive similare, n-are rost să comparăm preţurile la bunurile de folosinţă îndelungată. E ca şi când am pune în balanţă costul unui suc “Zmeuro” cu cel al unui fresh de portocale.

Să amintim totuşi că o Dacie costa 70.000 de lei, adică 23,3 salarii medii, iar azi un Logan – de o calitate incomparabilă – circa 30.000 de lei, respectiv 18,68 salarii medii.

În fine, casa. În anii 80, un apartament de 3 camere în Drumul Taberei era 160.000 de lei – 53,3 salarii medii, iar azi (cu termopane, uşă metalică, gresie etc.) găseşti oferte cu 242.000 – 150,68 salarii. Aici, da, avem o creştere spectaculoasă, chiar şi acum, după căderea pieţei imobiliare.

De subliniat însă că toate aceste comparaţii sunt corecte DACĂ luăm în serios raportările oficiale ceauşiste privind salariul mediu. În realitate, acesta s-ar putea să fi fost semnificativ mai mic. Preţurile produselor şi serviciilor, însă, nu puteau fi falsificate, căci le plăteam direct, erau la vedere.

Oricum, trăgând linie, argumentul „totul era mai ieftin” nu se susţine.

Cu atât mai mult cu cât acest „totul” ascunde o eludare a realităţii: „totul” de azi este faţă de „totul” de ieri ca Statele Unite faţă de Lihtenstein. De aici, de altfel, una dintre explicaţiile senzaţiei că se trăieşte mai prost şi ale nostalgiei aferente. Dar să le luăm pe rând.

1. Este incontestabil faptul că unii chiar trăiau mai bine înainte de decembrie 1989. Dar, în locul lor, nu m-aş arunca să anunţ asta public… Deşi, conform dictonului „La vremuri noi, tot noi”, majoritatea activiştilor de partid, a securiştilor şi a demnitarilor de tot soiul şi de toate rangurile au „luat faţa” şi în capitalism, totuşi sunt destui cei care au pierdut privilegii pe cât de importante, pe atât de nemeritate. NU TOŢI ROMÂNII AU TRĂIT LA FEL. Existau magazine de partid, aprovizionări preferenţiale, pile, relaţii, „dat prin spate” etc. Mai mult, chiar şi în privinţa confortului, chiar la bloc, existau excepţii remarcabile. De-a lungul deceniului 9, în grupul de clădiri din jurul complexului „Drumeţul” nu s-a oprit niciodată curentul electric! Cine ştie cine locuia acolo… Întreg cartierul se scufunda în întuneric, numai „Drumeţul” sclipea, ca o navă extraterestră!

2. În anii 80, raportul salariaţi-pensionari era de aproximativ 1:1. Azi, un salariat susţine 2 pensionari, plus celelalte persoane inactive economic (copii, persoane cu dizabilităţi, bolnavi), raport pe cale de a se deteriora şi mai rău. Nu în urma unui fenomen natural, nu pentru că aşa ar fi cerut autorităţile, nu pentru că ar fi ceva care ţine de capitalism, ci pentru că AŞA AM VRUT NOI. S-a ieşit la pensie pe rupte, pe motiv de boală (de multe ori inventată sau exagerată) ori – înainte de termen – fără niciun motiv. Decât acela că oamenii n-au mai dorit să lucreze.

3. Varietatea de produse şi servicii, de necomparat cu ce exista în 1989, a dus lamult mai multe şi mult mai mari cheltuieli PENTRU TOATĂ LUMEA, inclusiv cei mai săraci dintre români. Câţi nu au azi telefon mobil? Dar cablu TV? Adăugaţi, pentru foarte mulţi, Internetul, tot soiul de dispozitive electronice, aerul condiţionat etc. Avem de trei ori mai multe maşini şi, dacă atunci benzina abia se găsea, acum o risipim în ambuteiaje la stopuri. Două milioane de români ies anual din ţară! Restaurantele, cafenelele şi cluburile sunt permanent pline. Toate astea costă alţi bani decât cartela de zahăr şi ulei… Şi, cum nu ne ajung banii, împrumutăm. 4 milioane de români (adică vreo patru milioane de familii, deci în realitate peste 10 milioane de oameni) au rate la bănci, rate care uneori depăşesc 50% din venituri.

4. Înainte, diferenţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci români era incomparabil mai mică decât este azi, ceea ce stârneşte frustrarea şi potenţează egalitarismul. Românii preferă „să avem cât avem, dar toţi la fel”, ca o variantă a principiului cu capra: să fie slabă şi capra vecinului. Un potentat ante-decembrist nu putea să-şi „tragă” vilă (a rămas celebru scandalul de la Piatra Neamţ), să aibă maşină foarte scumpă, nici măcar haine prea bătătoare la ochi. Nici măcar la vârful vârfului. Ce maşină de lux avea Nicu Ceauşescu, beizadea nec plus ultra?

5. Deşi e imposibil de mărturisit aşa ceva (uneori nici măcar faţă de sine), o parte din nostalgia pentru perioada ante-decembristă este legată de modul în care ne adaptaserăm la sistemul „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Ne complăceam şi ajunsese să ne convină aşa. Într-un sistem în care n-aveai voie să n-ai un loc de muncă, riscând să fii acuzat de vagabondaj, concedierile erau foarte rare, ca şi alte sancţiuni. Practic, în multe locuri, puteai să nu faci mai nimic şi totuşi să-ţi păstrezi locul de muncă şi să-ţi primeşti salariul. Cum să nu tânjeşti după asta? Oameni suntem…

6. Trecerea la economia de piaţă nu a însemnat numai reinstaurarea – după jumătate de secol de comedie amară – a relaţiei dintre ce-cum-cât munceşti şi ce bani primeşti (o relaţie încă departe de-a fi corectă, dar funcţionând totuşi, măcar parţial); nu numai dispariţia garantării locului de muncă, orice (nu) ai face; ci şi „aruncarea în apă”, atât pe piaţa muncii, cât şi pe cea a produselor şi serviciilor. Cu puţine excepţii, angajatul epocii comuniste nu avea practic nicio responsabilitate, nu trebuia (ba chiar îi dăuna!) să aibă idei, iniţiative, nu trebuia să găsească el clienţi, să obţină contracte, să se zbată. Astăzi, suntem toţi în luptă directă cu tot ceea ce există – nu numai în România, ci în întreaga lume! Este, fireşte, mult mai greu.

7. Între 1980 şi 1989 am lucrat într-un domeniu tehnologic de vârf (IT), în cadrul unei ramuri industriale de mare greutate (metalurgia), aşa că ştiu foarte bine ce spun: perioada comunistă a însemnat şi o severă desincronizare profesională. Un coleg observa cu îndreptăţire: „Noi nu că nu mai avem ce au ăia din Occident, dar nici măcar nu mai ştim unde au ajuns!” Trecerea bruscă la capitalism a provocat mari probleme, până azi, din această cauză, mai ales celor care depăşiseră o anumită vârstă, când ţi-e greu şi să treci examenul auto, şi să înveţi o limbă străină. Aşa cum destui scriitori consacraţi înainte de 1990 au descoperit că nu sunt în stare să scrie liber, fără „şopârle”, tot astfel multor români le-a venit greu să-şi actualizeze cunoştinţele profesionale – mai ales în condiţiile în care baza materială şi logistica unei mari părţi din economia naţională erau uzate atât fizic, cât şi moral, iar de acces la documentaţie nu putea fi vorba. În aceste condiţii, în România s-a dezvoltat paroxistic un fenomen care oricum ne cam caracteriza: soluţiile artizanale, improvizaţiile,legatul cu sârmă. Or, după 1989, n-a prea mai ţinut. Şi ne e greu. Aşa că suntem nostalgici.

Toate cele de mai sus sunt valabile pentru românii care în momentul decembrie 1989 erau adulţi. Mai mult, greutatea lor e direct proporţională cu vârsta – până la limita celor care apucaseră să cunoască şi să înţeleagă România ante-comunistă. Nu e deloc întâmplător că revoluţia – atât cât a fost revoluţie, adică până în 22 decembrie, 12:47, ora decolării lui Ceauşescu – a fost făcută de tineri şi foarte tineri. Cum bine spunea cineva, comunismul a fost precum Cernobîlul: cu cât te-ai aflat mai aproape de epicentru şi cu cât ai stat mai mult, cu atât eşti mai iradiat. Tinerii nu erau îndoctrinaţi, reduşi la stadiul de legume („un popor vegetal”), consolaţi, victime-complici, fricoşi, colaboraţionişti – precum părinţii lor – şi au decis că nu mai suportă conformismul acestora. Decembrie 1989 n-a fost numai o revoltă împotriva sistemului comunist, concentraţionar, dictatorial, ci şi una împotriva adulţilor care – cu o mână de excepţii – nu făcuseră nimic vreme de o jumătate de secol pentru a se scutura de aberaţia sufocantă şi (sin)ucigaşă.

Şi atunci? Cum se explică faptul că o mare parte dintre tineri cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu?

În primul rând, nu vorbim despre aceiaşi tineri! A trecut, totuşi, aproape un sfert de veac! Cei care aveau 15-25 de ani în decembrie 89 au acum 38-48. Unii au plecat de mult din ţară, alţii au reuşit să-şi găsească un loc cât de cât sau chiar au pus bazele unei afaceri bunicele. Nici pe unii, nici pe ceilalţi nu-i mai interesează ce s-a ales din idealurile lor de acum 23 de ani. Au descoperit pe cont propriu ceea ce era lege înainte de 1989: Nu contează dacă nu se găseşte unt, contează dacă EU am făcut rost de unt.

Cât despre cei care au azi 15-25 de ani, explicaţia e evidentă. „Tânăra generaţie, căreia îi aparţin şi eu, este departe de-a înţelege trecutul. Aproape nimic din prezent nu o ajută”, scria Valentina Scarlat, elevă de liceu, participantă la prima ediţie a concursului de eseuri iniţiat de Fundaţia Corneliu Coposu (între timp au mai fost două). A fost suficient ca o organizaţie minusculă să lanseze o asemenea competiţie pentru ca sute de adolescenţi CARE NU ŞTIAU NIMIC, PENTRU CĂ NU LI SE SPUSESE, să se documenteze, să afle şi să fie şocaţi de ceea ce au aflat! Despre Coposu, despre închisorile comuniste, despre comunism. Mai toţi au ţinut să se scuze: „Părinţii nu ne-au spus nimic” sau „Comunismul şi tot ce s-a întâmplat în România sunt fie expediate de părinţi în termeni nu întotdeauna denigratori (! – n. TCZ), fie expuse cam sec în manualele de istorie” (Adriana Amalia Pârcălabu). Ori deloc, mai nou, pe motiv că este „o perioadă controversată”!

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro