Au ajuns sau nu? – Povestea celui mai mare mister din istoria cuceririi Everestului

​Se împlinesc 70 de ani de când primii alpiniști au ajuns pe cel mai înalt vârf al lumii, dar un episod din 1924 rămâne cea mai mare enigmă din istoria Everestului. Au ajuns doi britanici pe vârful Everest acum 99 de ani? Ce știm despre ultimele ore de viață ale lui Mallory și Irvine.

Cei mai curajoși oameni de acum un secol

La doi ani după ce primii oameni au ajuns la peste 8.000 metri altitudine, în 1924, britanicii au trimis din nou o mare expediție de cucerire a vârfului, convinși fiind că de data aceasta Everestul va fi atins. A rămas în istorie sub numele „The 1924 British Mount Everest expedition”, condusă de generalul Charles G. Bruce (șef al expediției din 1922).

O bună parte dintre destoinicii alpiniști prezenți în 1922 erau și acum, iar anul rămâne celebru in istoria alpinismului pentru că a dat naștere celei mai mari enigme din istoria Everestului.

În această expediție din 1924 a fost stabilit un nou record de altitudine, Edward Norton ajungând la 8.572 de metri, la sub 300 metri altitudine de vârf. A decis însă să nu continue din cauza terenului dificil și a faptului că ora era foarte târzie și nu mai era timp de întoarcere la timp în corturi.

Deși era aproape de izbândă, Norton nu mai avea nicio șansă să ajungă pe vârf: în ultima oră avansase doar 40 de metri diferență de nivel și deja trecuse ora 12.00. În plus, Norton avea tulburări de vedere din cauza altitudinii foarte mari la care se găsea.

O enigmă nerezolvată – Mallory și Irvine au ajuns pe vârf?

Pe 8 iunie 1924, George Leigh Mallory și „Sandy” Irvine au făcut o nouă tentativă, însă au dispărut fără urmă la peste 8.000 m. Au fost văzuți pentru câteva minute de la mare depărtare de colegul lor Odell, însă vremea rea a acoperit totul. Nu se știe dacă cei doi au ajuns pe vârf și nu există vreo dovadă că ar fi cucerit Everestul, ci sunt doar speculații.

„MALLORY AND IRVINE KILLED IN ATTEMPT TO CONQUER EVEREST; Climbers Are Reported to Have Been Close to Summit When Tragedy Befell”, scria New York Times, pe 21 iunie 1924.

(Mallory și Irvine au murit în încercarea de a cuceri vârful Everest. Se pare că alpiniștii au ajuns aproape de vârf, când tragedia a lovit)

Misterul nu a fost dezlegat nici după ce trupul lui Mallory a fost descoperit în 1999 și doar găsirea aparatului de fotografiat ar putea elucida misterul. Însă părerea care predomină este că niciunul dintre cei doi nu a ajuns pe Everest din cauză că în apropierea vârfului exista o porțiune foarte tehnică, extrem de greu de abordat cu echipamentele de acum un secol

Recordul de altitudine atins de alpiniști în 1924 a fost depășit abia 28 de ani mai târziu, în 1952, când o expediție elvețiană a fost extrem de aproape de Everest. Raymond Lambert și șerpașul Tenzing Norgay (care avea să ajungă pe vârf un an mai târziu) au petrecut o noapte cumplită la 8.400 metri alt, cea mai mare altitudine la care s-a înnoptat pe Everest, iar dimineața au pornit spre vârf, însă din cauza furtunii au putut ajunge „doar” până la 8.600 metri altitudine.

Mulți au criticat faptul că au fost organizate expediții pentru găsirea trupurilor celor doi și, după ce trupul lui Mallory a fost descoperit acum 24 de ani criticile au fost dure pentru că au fost publicate poze cu corpul britanicului.

Conrad Anker se numește cel care a găsit trupul lui Mallory și a publicat și o carte cu titlul ‘„The Lost Explorer: Finding Mallory on Mount Everest”.

Foarte multe teorii au apărut, despre ce s-a întâmplat cu cei doi. S-a speculat că cei doi ar fi ajuns pe vârf, dar ar fi murit la coborâre, fie pentru că au alunecat, fie pentru că ar fi rămas fără oxigen.

Mallory, un om care voia neapărat să ajungă pe Everest

George Leigh Mallory este considerat de mulți ca fiind primul mare pasionat de Everest, cucerirea acestui munte devenind pentru el o un scop în viață. Avea 38 de ani când a murit, pe munte, dar era conștient de pericolele mari de la altitudine. Din scrisorile trimise soției reiese acest lucru: într-una dintre ultimele el descrie forța cu care vântul lovește cortul, gata-gata să-l destrame și scria că tușește și îl doare capul, de la răul de altitudine.

„Sandy” Irvine avea doar 23 de ani, nu era un alpinist cunoscut, dar a fost ales în echipa de vârf pentru forma sa fizică excelentă și pentru moralul său „de fier”. Irivine ar fi putut deveni unul dintre cei mai mari alpiniști ai acelor vremuri.

Alpiniștii de acum un secol nu erau mai puțin capabili decât cei de astăzi, însă conta foarte mult echipamentul. Acum 90-100 de ani hainele cu care aceștia urcau în Himalaya nu erau cu mult diferite față de hainele de oraș și materialele sintetice nu apăruseră încă.

Un test făcut în 1999 arăta că hainele cu care legendarul alpinist britanic Mallory a dispărut la peste 8.000 de metri alt pe Everest, i-ar fi permis să atingă vârful și ar fi oferit protecția necesară, însă la limită. Mișcările erau mai puțin libere în hainele de lână de atunci și acele haine ofereau mai puțină protecție împotriva vântului ce poate trece și de 200 km/h la mare altitudine, În plus, hainele și mănușile de la început de secol XX nu ofereau o la fel de bună protecție împotriva frigului și a degerăturilor cauzate de temperaturile ce pot scădea și la sub -50 de grade.

După 1950 s-a produs o revoluție la nivel de echipament și au apărut pufoaicele extralejere și bocancii cu izolație din plastic și talpă vibram. Aparatele de oxigen cântăreau cu totul peste 15 kg, în timp ce acum se găsesc și de sub 3 kg.

Surse: BBC, Reuters, New York Times

Sursa foto: Dreasmtime.com