Cazul Ponta si comunitatea academica romaneasca. Despre o disputa contraproductiva si periculoasa

Am urmarit cu o strangere de inima, alaturi de comunitatea academica romaneasca, disputele recente din jurul tezei ca “Toate lucrările de doctorat din mediul academic românesc sunt la nivelul celei semnate de Victor Ponta. Adică sunt nişte compilaţii fără valoare care nu corespund nici pe departe standardelor academice internaţionale.”

Intram intr-un teritoriu foarte delicat. In dorinta de a-l ataca sau apara pe V. Ponta ajungem la anumite excese retorice nu numai nedrepte dar si foarte periculoase. Inteleg sa fim autocritici si exigenti, inteleg sa ne punem cenusa in cap pentru cazurile de tip Ponta. Dar de aici pana la a face totul o apa si un pamant, la nivelul lui Ponta, e cale lunga.

Riscam ca in toata aceasta poveste, victima absoluta sa fie nu politicienii impostori ci restransa si fragila comunitate academica romaneasca, mai précis reputatia ei in tara si strainatate. Or, asa cum se stie, sistemul academic functioneaza pe baza de reputatie. Daca reputatia este distrusa, nu mai ramane mare lucru. Daca reputatia unei comunitati este atacata, subminata in corpore, fiecare membru al ei, individual, va avea de suferit.

Cred ca a venit momentul sa ne intrebam: Chiar vrem sa facem asta? Nu spun ca e rau sau bine, gresit sau corect. Momentan spun doar ca e bine sa gandim inainte. E bine sa fim precauti. Pe plan international astfel de teze, sustinute public, au consecinte palpabile. Chiar vrem ca orice diploma si certificat academic din Romania sa fie tratat apriori cu suspiciune? Chiar vrem asta? Decizii privind angajari, burse, conferinte pot depinde de asta. Aceasta poate fi picatura ce incline balanta in destinele si carierele unor oameni. Sunt costuri individuale ce vor fi platite de oameni nevinovati.

As vrea sa fiu bine inteles: Productia academica romaneasca din ultimii 20 de ani nu a fost si nu este de cea mai buna calitate. Este criticabila din numeroase puncte de vedere. De la limite bibliografice si erori de interpretare la greseli de argumentare si de analiza, de la superficialitate si erori metodologice sau stilistice la probleme de forma si redactare. Se poate critica. Si inca dur. Dar aceste sunt chestiuni de o alta natura decat cazul Ponta.

Pana la urma, despre ce vorbim aici? De exemplu, cand e vorba despre stiintele socio-umane, uitam ca cercetarea doctorala in Romania a trebuit practic sa se reinventeze aproape de la zero in anii 90. Comunitatea a crescut incet si ezitant atat numeric cat si intelectual in toti acesti ani. Ani grei, in care accesul la bibliografie, intrerupt timp de decenii nu a ajuns nici azi sa fie restabilit total, ani in care sursele erau lacunare sau absente, expertiza limitata. Institutional si ca si cultura organizationala, a trebuit sa se recreeeze un adevarat univers inexistent pana atunci. Noile generatii, actuala generatie de doctoranzi, continua acest efort neterminat. Putem aplica standarde extreme de calitate si concluziona ca totul e lipsit de valoare? Sigur.

Dar e corect? Oare chiar este o judecata corecta aceea ce ia un standard de bonitate extrema, il decontextualizeaza si apoi rade la zero cu el un efort de 20 de ani al unei comunitati fragile si complexate care incearca, asa cum poate, sa se auto-inventeze luptandu-se cu propriile limite si un mediu nu tocmai prietenos?

Ma uit de pilda in urma, la propriile mele lucrari doctorale pregatite la mijlocul anilor 90 si publicate ca si carti de sine statatoare spre sfarsitul deceniului respectiv. Sunt un specimen al acestor generatii intelectuale nefericite, bajbaind, tatonand, nevoite sa faca tranzitia intre doua lumi. Am trait aceste vremuri alaturi de colegii mei. Azi aceste lucrari imi par un pic naïve, un pic depasite, un pic stangace, un pic diletante. La vremea aceea insa aveam o cu totul alta impresie: deschideam noi orizonturi pentru stiintele sociale romanesti, cu sustinerea indrumatorilor mei. Eram impreuna parte a unei renasteri intelectuale. Lucram pe banda rulanta, jongland intre 3-4 proiecte sa “aducem la zi” literatura noastra, dezbaterea, disciplinele. Dadeam multe rateuri, dar credeam onest in ceea ce faceam.

Ceea ce la ora asta poate fi catalogat drept stangacie si naivitate, la ora aceea era munca de pionierat. Cel putin asa credea generatia noastra si indrumatorii nostri despre natura eforturilor noastre mai mult sau mai putin reusite. Acum aflam ca am produs compilaţii fără valoare care nu corespund nici pe departe standardelor academice internaţionale. Asa sa fie.

In ceea ce ma priveste, sper sincer ca peste 10-15 ani, cand ma voi uita inapoi la ceea ce am produs azi, sa am aceeasi impresie de lucru depasit. Va fi semnul ca am crescut, ca nu am stat pe loc. Ca intelectualmente nu m-am stins intr-o perfectiune “occidentala” inainte de vreme. Stiu ca majoritatea colegilor mei de generatie gandesc la fel.

Dar nu despre asta e pana la urma vorba aici. Este vorba de faptul ca tot ceea ce s-a produs in comunitatea nostra academica in ultimii 20 de ani este – fara indoiala- criticabil pe multe planuri. Ca vrem sa o facem privind lucrurile nuantat (adica in contextul lor istoric, intelectual si institutional) sau vrem sa o facem in absolut, folosind standarede externe duse la extrem, nici nu mai conteza. Ambele sunt legitime. Realitatea este una singura: O productie fragila, vulnerabila la numeroase forme de critica.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro