Piata neagra a culturii in comunism / In vremurile in care Cel mai iubit dintre pamanteni era prea important pentru a sta pe tejghea

​”Rolul „consumatorilor de cultura” a fost foarte important in problema rezistentei prin cultura de dinainte de ’89”, a explicat prof. dr. Mircea Vasilescu, in cadrul conferintei „Supravietuire sau rezistenta? Cultura, intelectualii si mass-media”, desfasurata la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMR). „La Piata Obor, veneau duminica oameni care vindeau carti. „Cel mai iubit dintre pamanteni” nu se aducea niciodata. Se punea doar un cartonas pe care scria numele si pretul”.

Cateva idei despre rezistenta prin cultura in perioada comunista

„Am intalnit profesori mai in varsta care au terminat facultatea la sfarsitul anilor ’50 si au facut cursuri cu Tudor Vianu si Calinescu. Despre amandoi s-a spus in presa noastra si s-a dezbatut chestiunea compromisului: „Calinescu si Tudor Vianu au facut compromisuri cu regimul”, spre deosebire de alti profesori universitari care au facut inchisoare sau „macar” au fost dati afara si pusi la index. De acord, dar din perspectiva profesorilor de romana care le-au urmat cursurile, adevarul este dezarmant de simplu. Mi-au spus multi: „in vremea aceea, la literatura romana faceam realismul socialist. La Tudor Vianu era singurul loc unde se vorbea intr-adevar despre literatura, pentru ca el tinea cursuri despre Dante, Shakespeare, Moliere etc. A fost singurul loc in care noi, facand Facultatea de Filologie, am vorbit despre literatura cu adevarat”. Chestiunea compromisului moral si politic ramane, chestiunea efectului asupra publicului ramane si ea.

Exista „piata neagra a culturii”, care a functionat tot timpul in anii ’50, cu riscuri foarte mari la inceputul acelui deceniu: imprumutul cartilor care erau trecute la index, copiatul de mana (stiu o persoana care a facut inchisoare din simplul motiv ca i-au gasit acasa poezii de Radu Gyr, copiate de mana de catre un student in anul I).

In anii ’80, anumite carti care apareau cu greu (cu cenzura, cu tot mecanismul acesta care incerca sa puna piedici) intrau direct pe piata neagra, nu se gaseau in librarii. De pilda: Cel mai iubit dintre pamanteni. E o carte care atunci a functionat pe principiul „pietei libere”. La Piata Obor, veneau duminica oameni care vindeau carti. „Cel mai iubit dintre pamanteni” nu se aducea niciodata. Se punea doar un cartonas pe care scria numele si pretul. La fel, Eliade cu Istoria ideilor si credintelor religioase. Erau carti prea pretioase ca se le aduci la targ si sa le pui pe tejghea. Dupa care negociai cu omul si te intalneai ulterior cu el sa iti dea cartea.

„Eu extind semnificatia conceptului de „rezistenta culturala” si includ si cultura de masa, cultura populara”

Acest public care a „rezistat” a constituit, dupa ’90, un fel de baza a societatii civile, care a crescut sub ochii nostri. Sa ne inchipuim cum ar arata societatea romaneasca fara acesti oameni care au avut un anumit orizont intelectual, care au citit niste carti ce nu erau „recomandate” de Partid. Au ramas, atat cat s-a putut, la curent cu ce se intampla in lume, si-au format un anumit orizont estetic, anumite gusturi. Nu constituie elita intelectuala, ci clasa de mijloc, dar ei au fost oamenii care au putut sa se adapteze mult mai repede si mai bine si la democratie, si la economie de piata, dar in primul rand la un discurs public rostit in libertate.

„Romanul obsedantului deceniu” a fost citit nu numai ca fictiune, ci a avut parte si de o lectura printre randuri, pentru ca neputand spune in ’80 ca regimul e prost, spuneai ca in ’50 regimul a facut greseli. Crea un fel de discurs pseudo-istoric si pseudo-documentar, dar, pentru publicul care atunci citea printre randuri, a creat un efect. Desigur, a creat si efecte perverse, pentru ca le-a dat multora impresia ca regimul s-a imblanzit, ca e voie sa vorbesti despre detinutii politici din anii ’50.

Sunt curios, in momentul in care se va schimba regimul in Coreea de Nord, cum va arata acea societate. Represiunea si inchiderea sunt totale. Din cate stiu eu, exista doar site-ul de internet al guvernului, care sta pe un server din afara tarii. Nu exista comunicare, nici macar ca la noi. In Romania, in anii negri, anii ’80, mai ajungea cate un jurnalist francez, se mai scria in Occident despre ce se intampla. Inca mai veneau carti pe sub mana. Coreea de Nord e total inchisa.

Problema intelectualilor publici

Problema „intelectualilor publici” nu e numai la noi, ci e mult discutata de doua decenii incoace peste tot in lumea occidentala.

Alan Lightman, fizician la baza, face o ierarhie a nivelurilor pe care functioneaza intelectualii publici:

• Nivelul 1 e cand scrii si vorbesti despre propria specialitate, incercand sa o explici.
• Nivelul 2 este sa vorbesti despre propria specializare, dar sa o pui in legatura cu alte aspecte – societatea, cultura, politica.
• Nivelul 3: „by invitation only”. In momentul in care un intelectual care a trecut prin primele doua niveluri a devenit si suficient de cunoscut, suficient de acreditat de societate, este invitat sa isi dea cu parerea despre alte probleme, rupte complet de disciplina lui. Asa cum Einstein, de pilda, in momentul in care a devenit cine a devenit, a fost intrebat despre educatie, politica, religie.

La noi, intelectualii din ’90 incoace au avut un rol important in crearea unei piete a opiniilor si a ideilor. Ei au fost folositi de sistemul mass-media. Dupa anii zburdalnici ’90-’92, cand presa a inceput sa se profesionalizeze treptat, a avut nevoie, in afara de stiri, imagini, poze, de o piata a ideilor, a opiniilor. La un moment dat, intelectualii au inceput sa fie solicitati sa scrie articole de opinie in ziare de mare tiraj, au fost invitati la TV sa isi dea cu parerea despre chestiuni din afara specializarii lor.

De multe ori, mass-media s-au folosit de anumite personalitati publice, abandonandu-le ulterior. Aceasta piata a opiniilor a fost creata de mass-media. Nu cred ca li se poate pune in spate intelectualilor publici faptul ca aveau o mare nerabdare de a se adresa natiunii si un impuls nestapanit de a deveni celebri, astfel incat au cotropit televiziunile si ziarele, pentru a spune ce gandesc ei despre partide, globalizare, America, incalzirea globala. O privire istorica arata un interval de cativa ani in care s-a creat aceasta piata. Cele mai importante ziare au inceput sa aiba rubrici de comentarii cu semnaturi consacrate ale unor intelectuali publici, televiziunile au inceput sa ii invite sa comenteze.

Inainte de ’89, intelectualul avea o pozitie privilegiata, a se vedea in mase tendinta oamenilor simpli de a-si impinge copiii sa invete cat mai mult si sa devina intelectuali. Era un fel de presiune sociala asupra tinerilor: „tu trebuie sa inveti, sa mergi la facultate, sa n-ajungi ca mine!” Termenul de intelectual avea ecouri si o anumita substanta concreta. Dupa ’89, nu mai este asa, sociologic vorbind. S-a stricat balanta. Domina ideea inversa: „n-are rost sa-ti bati capul cu cartea, uite, poti sa ai succes in viata fara sa-ti tocesti coatele citind!”

Pe masura ce sistemul mass-media s-a construit (mari trusturi de presa, marketing, management, performanta, televiziuni dupa model american), s-a stricat in continut. Pe de o parte sub presiunea audientei, pe de alta parte acest sistem nu a putut fi acoperit cu jurnalisti profesionisti. Exista inca putini jurnalisti care sa fie intr-adevar jurnalisti culturali, nu intelectuali, scriitori. Dar care sa nu faca asa cum am vazut candva, la Grupul pentru Dialog Social, unde era o conferinta de presa, prin ’98, cand cineva de la un ziar important i-a dat un cot vecinului, zicand: „Care-i Liiceanu?”

Aparitia dosarelor intelectualilor a avut o contributie la decaderea rolului intelectualilor: „Pai voi vorbiti? Uite ce au facut „ai vostri”! Eu nu am vazut de la CNSAS un dosar de inginer, ci doar de scriitori si artisti. Or fabricile erau pline de informatori. Probabil nu de „interes public”: ce conteaza ca inginerul Gigi de la 23 august dadea cu subsemnatul saptamanal. Sigur ca nu e de impact public, fata de Stefan Augustin Doinas, Sorin Antohi si Ioan Grosan. Dar e mult mai important sa vedem si asemenea cazuri de oameni care erau ingineri in uzine: pentru buna functionare a institutiei”.