Traume din copilărie avem toți, unele sunt cu „t“ mic, altele cu „T“ mare: cum le depășim la maturitate

Cei mai mulți dintre noi am trăit în copilărie traume mai mult sau mai puțin subtile pe care le purtăm cu noi până la vârsta adultă, chiar dacă nu suntem conștienți de ele. Adesea, avem tendința să minimizăm experiențele traumatice, dar ele lasă urme, atunci când nu le vindecăm. Aceste urme le putem identifica în alertele pe care ni le transmit corpul și emoțiile noastre. Ce putem face este să acordăm mai multă atenție acestor alerte și să încercăm să ne schimbăm vocea interioară.

Oamenii se împart în două categorii, spune dr. Gabor Maté, medic și psiholog specializat în studiul traumei: cei care știu că sunt traumatizați și cei care nu știu. Maté clasifică traumele în două categorii: traumele cu „t” mic și traumele cu „T” mare. Cele din urmă sunt reprezentate, de exemplu, de „abuzul unui copil, violența în familie, un divorț plin de ranchiună sau pierderea unui părinte“, după cum explică Gabor Maté în cel mai recent volum al său, „Mitul normalității“.

Traumele cu „t” mic sunt evenimentele mai puțin memorabile, dar dureroase și mult mai răspândite ale copilăriei. Acestea ne copleșesc emoțional la vârsta adultă și au lăsat urme mult timp după producerea lor. „Toate aceste traume cu «t» mic sunt lucruri pe care le purtăm cu noi de-a lungul vieții și care ne afectează relația cu noi înșine, precum și cu ceilalți”, a explicat Iulia Barca, psihoterapeut specializat în metoda Compassionate Inquiry, tehnică dezvoltată de Gabor Maté, în cadrul evenimentului #ReFericirea, organizat de SmartLiving.ro la sfârșitul lunii martie 2023.

Care sunt traumele copilăriei

Majoritatea dintre noi am trăit cel puțin o traumă cu „t” mic în istoria personală și nu este nimic în neregulă cu noi dacă avem astfel de traume, mai spune Iulia Barca (foto).

„Trauma cu «t» mic poate să însemne neglijare, deconectare emoțională, lipsa unui adult în jur care să fie atent și disponibil la nevoile copilului. Dacă vin dintr-un astfel de mediu, aceea este normalitatea mea, fiindcă așa îmi este familiar. Mai târziu, în viața adultă, mă voi aștepta să nu primesc atenție de la oamenii cu care creez relații, să nu fie acolo pentru mine și să nu mă pot baza pe ei. Dacă, de exemplu, am fost înconjurat de oameni toxici în copilărie, voi tolera toxicitatea pentru că îmi este familiară”, a detaliat Iulia Barca la evenimentul SmartLiving.ro.

Traumele cu „t” mic sunt experiențe pe care avem tendința să le minimizăm. În cazul unui copil mic, acest lucru este justificat, pentru că, reducându-le importanța, devin mai ușor de gestionat. Copilul nu are abilitățile necesare să le abordeze precum un adult. Creierul său nu este suficient de dezvoltat pentru a face față unor astfel de experiențe nefavorabile.

Ce consecințe pot avea traumele asupra noastră

Toate aceste experiențe ne modelează dezvoltarea până la vârsta adultă. Trauma nu se referă la evenimentul propriu-zis care s-a întâmplat în afara noastră, ci la ceea ce se întâmplă în interiorul nostru ca urmare a respectivului eveniment. Ea ajunge să ne afecteze gradual funcționarea, producând modificări comportamentale, emoționale, dar și fizice. Același Gabor Maté arăta că un copil ce resimte stresul părinților poate dezvolta boli precum astmul.

Traumele din copilărie au adesea un impact major asupra relațiilor interpersonale. „Ceea ce am învățat în relațiile de familie vom perpetua în toate relațiile din viața noastră. Putem alege să ne înconjurăm de oameni indisponibili emoțional pentru noi, pentru că așa au fost părinții noștri în relația cu noi, de exemplu“, spune Iulia Barca.

Trauma nu este o decizie sau o alegere. Toate efectele pe care le are asupra noastră se produc involuntar și pot să fie diferite de la o persoană la alta, în funcție de resursele emoționale de care dispune fiecare. Aceste resurse sunt influențate de o combinație complexă de factori genetici, neurochimici și sociali care nu pot fi controlați de persoana afectată.

Ceea ce noi numim personalitate este, în mare parte, o adaptare la evenimentele prin care am trecut. „Ne agățăm deseori de personalitate spunând: «Asta e, așa sunt eu!». În realitate, nu sunt așa, dar, confruntându-mă cu anumite evenimente, am învățat să am anumite reacții, care devin automate și cu care mă obișnuiesc. Ele sunt parte din mine și, cu toate acestea, sunt foarte departe de cine sunt eu cu adevărat, de acel sine al meu autentic, un fel de «Sfânt Graal» în psihologie”, explică Iulia Barca.

Acceptarea dificultăților proprii este primul pas

Cu toții ne dorim să ne găsim sinele autentic, iar primul pas este să ne acceptăm dificultățile fără să ne judecăm. Fără acceptarea stării prezente, nu putem produce schimbarea, dar această acceptare nu înseamnă resemnare sau complacere într-o stare nedorită. „Compassionate Inquiry”, abordarea psihoterapeutică a traumei dezvoltată de Gabor Maté, propune tocmai identificarea dinamicilor inconștiente care ne conduc viața și eliberarea de ele pentru ca, în cele din urmă, să ne conectăm la noi înșine.

A arăta compasiune față de noi înșine este poate cea mai mare provocare în drumul către vindecare. „Am putea să ne gândim la noi ca la cea mai bună versiune a noastră din acest moment. Unii pot privi circumspect această afirmație și se pot întreba: «Cum adică? Eu vreau să devin mai bun, pentru că nu sunt mulțumit de mine acum!» S-ar putea ca această dorință a noastră să fie o piedică în dezvoltare, în a deveni mai buni – în accepțiunea pe care o dăm noi acestei noțiuni”, spune Iulia Barca.

O persoană care nu se place, care își pune etichete și are convingerea că nu e în regulă așa cum este, își ascultă, de fapt, vocea criticului său interior. El este cel care îi spune: „Nu ești OK!”, „Se poate mai bine!”, „Sigur e ceva în neregulă cu tine!”. „Această voce a criticului interior este o parte din personalitatea noastră, o subpersonalitate a noastră. Ea ne însoțește toată viața și este o piedică nu doar în calea dezvoltării noastre, ci și a fericirii pe care încercăm să o obținem”, spune psihoterapeutul.

Cum liniștim vocea criticului interior

Criticul interior nu este o voce a noastră. Nu ne-am născut cu el, ci este o interiorizare a vocii părinților și altor oameni care au fost prezenți în viața noastră. Criticul interior este construit de părinții care ne-au presat să fim mai buni, mai atenți sau să nu ne facem de râs. Vocea lor devine parte din noi.

„Poate că nu ne mai aducem aminte că, în copilărie, părinții insistau să facem lucrurile într-un anume fel și să avem performanțe, dar aceste lucruri au rămas în noi. Sunt traume cu «t» mic, subtile, pe care le purtăm cu noi de-a lungul vieții”, detaliază Iulia Barca.

Ce putem face pentru a scăpa de vocea critică interioară cu care suntem atât de obișnuiți, gata să ne eticheteze și să ne certe mereu? Mesajele acestei voci ar trebui să arate mai multă compasiune pentru noi înșine. Psihoterapeutul propune o metodă prin care putem învăța să ne construim vocea interioară: „Gândiți-vă care ar fi vocea unui părinte bun atunci când m-aș simți obosit și aș vrea să mă odihnesc. Ce mi-ar spune mie un părinte bun? Celălalt – știm – mi-ar spune că am atâtea lucruri de făcut azi și că, prin urmare, aș fi leneș, delăsător, incompetent sau egoist dacă nu aș vrea să le fac. Părintele bun mi-ar spune că e în regulă să fiu obosit, că pot să mă duc să mă odihnesc câteva minute sau o oră. Mi-ar spune: «Nu ești leneș. Corpul tău are mai puțină energie astăzi. Cum ar fi să-l asculți?»”.

Prin educarea vocii părintelui bun, vom reuși să conștientizăm care sunt lucrurile de care avem nevoie și ce anume ne-ar ajuta în anumite momente.

Furia este parte din procesul de vindecare

Este în regulă să simțim furie în procesul de vindecare, mai spune psihoterapeutul Iulia Barca. „Deși are eticheta de emoție negativă, furia este o emoție. De altfel, nu există emoții negative, ci doar emoții greu de dus. Toate emoțiile vin cu un mesaj care ne spune ceva despre noi. De ce nu am vrea să le ascultăm? Nu trebuie să facem eforturi să nu simțim și să nu auzim propriile emoții. Furia are o doză sănătoasă atunci când cineva îmi amenință integritatea fizică și emoțională. Prin urmare, este firesc să reacționez punând limite sau spunându-i că nu permit și nu accept ceva”, spune psihoterapeutul.

Există, desigur, și extremele nesănătoase ale furiei. Prima este furia care se manifestă la exterior prin agresivitate verbală sau, mai rău, fizică. Cea de-a doua extremă este furia reprimată a celor care nu-și dau voie să fie furioși, din motive diverse. „Depresia înseamnă multe emoții reprimate, cărora nu le mai facem față”, potrivit Iuliei Barca.

Exprimarea furiei este unul dintre elementele care contribuie la vindecarea noastră psihoemoțională, împreună cu descoperirea sinelui autentic.

Sursa foto: Dreamstime.com