S-a mai dus un mitocan!

Problema prinipala a mitocanului-de-reatebe este in primul rand ca vrea sa te agate in autobuz. Problema secundara este ca asta vor si ceilalti trei prieteni ai lui, ca oricum singur nu ar avea atat tupeu. Problema ta e ca oricat i-ai ignora, ei nu se opresc niciodata, ba mai mult, vorbesc tare si rad zgomotos de rasuna tramvaiul de la un cap la altul, incat te simti penibil in fata celorlalti calatori.

Pret de vreo trei statii te intreaba cum te cheama, iti cer numarul de telefonul, distrandu-se copios atunci cand te faci ca nu ii auzi si te uiti enervata pe geam. Pentru ca, de fapt, mitocanii nu sunt atat de imbecili pe cat par si realizeaza, probabil, ca nu vor reusi in veci sa cucereasca cu aceste tehnici. Dar cum statiile trec greu, asta e singura distractie pe care gasca mitocanului a descoperit-o si are avantajul de a face timpul sa zboare si pe de alta parte, isi mai repeta si ei replicile si tacticile de agatat.

Deunazi, dupa vreo 15 minute in care frustrarea de a nu fi bagati in seama le-a ajuns, unul din mitocani se cauta in buzunare, scormonind, de unde scoate o moneda de 10 bani. Simt ca mi se desprinde mandibula, cu un parait puternic, ba parca o si vad rostogolindu-se printre picioarele calatorilor, lasand ici-colo cate un dintisor, in momentul in care mi-o intinde, cu un ranjet idiot, si spune: „Pentru prestatie. Te-ai imbracat frumos azi, fa.”. Restul mitocanilor rad tinandu-se cu mainile de burta.

O clipa de ratiune. Iau banii, deschid poseta, ii bag in portofel. Caut. Nu gasesc ce-mi trebuie. Mitocanul nu pricepe, dar rade. Caut si in buzunare. In sfarsit, dau de o moneda de 5 bani. I-o intind. Mitocanul o ia, razand, luand gestul meu ca pe o acceptare a faptului ca prestatia mea nu face nici macar 10 bani. Este timpul sa-mi iau revansa, drept pentru care imi adun maxilarul prafuit de pe jos, il atasez la loc si ii graiesc zambitoare:

„Azi avem reducere pentru handicapati.”