Situatia e de rahat, insa nu disperata. Cronologia unei crize si Marele Crash al unui plan global

Cum e moralul nemtilor in plina criza financiara? Situatia e „beschiessen aber nicht hoffnungslos” (trad: „de rahat, insa nu disperata”) spune Dieter G., patronul unei firme mijlocii din Mössingen. Nemtii au mai trecut prin crize economice si ale pietei de capital, iar modul lor de gandire e in general pragmatic, lipsit de emotie. Asta nu inseamna ca in birouri si firme, pe strada, in birturi, ca si in Parlament, criza economica si recesiunea nu sunt pe buzele tuturor.

Surpriza de sub brad

E atmosfera dinainte de Sarbatori, lumea se bucura de concediul suplimentar, primit ca urmare a masivelor reduceri de productie. Intre trei si sase saptamani de concediu de iarna s-au dat la firme din industria germana care, in anii precedenti, lucrau non-stop ca sa-si mai toarne o transa de profit in paharul de sampanie al bilantului anual. Acum, se vorbeste de suprastocuri si stopari temporare de productie, din lipsa de comenzi.

Concernul BASF, gigantul chimic din Ludwigshafen care livreaza, printre altele, vopsele producatorilor auto, e si el prins in hora regresului de comenzi. Lantul se intinde de la Opel si Daimler la Hansa Automotive si pana la la firmele mici si mijlocii care furnizeaza piese si subansambluri industriei de masini. E afectata industria auto, „talpa economiei germane”, dar nu numai ea. Mass-media germana nu stimuleaza panica generala, insa nici nu ascunde sub pres realitatea.

Cancelarul Merkel spune ca „2009 va fi anul vestilor rele”, referindu-se la conjunctura financiara si economica de anul viitor, cand sunt alegeri parlamentare in Germania. Merkel a spus intr-un interviu pentru Welt am Sonntag ca CDU isi doreste alt partener pentru coalitia de guvernare, in locul actualului SPD (social-democrati). „Intr-o coalitie cu FDP (liberalii), ar fi mai usor, de exemplu, sa scadem impozitele”, a precizat Merkel, citata de Financial Times Deutschland.

Planul cel Mare

Dincolo de discursul politic conjunctural, pentru omul de rand se ridica o mare problema: de ce, cu bugetul de stat si impozitele platite de cetatean, trebuie spalate greselile, vina, inconstienta si lacomia unor manageri de varf din sectorul bancar, care au implicat institute financiare importante din Germania, in galopul dupa dividende si bonificatii uriase, prin achizitii de portofolii investitionale riscante si lipsite de transparenta?

De ce legislatia UE a dat unda verde bancilor de stat germane sa actioneze pe piata financiara la fel de liber si iresponsabil ca si bancile private? De ce personalul institutiilor de control financiar a fost continuu redus si fiind platit de banci, se afla in conflict de interese, in exercitarea functiilor sale? De ce n-au fost luate in seama avertismentele venite de la diversi guru din finante si specialisti internationali? De ce politicul a intrat in cardasie cu sectorul financiar, permitand dezvoltarea produselor acestuia „intr-un monstru” care ameninta sa ne inghita pe toti?

Cu raspunsurile la aceste intrebari sunt datori cei vizati si avizati. Istoria marii „spargeri bancare” si a urmarilor acesteia e insa necesara, pentru a intelege Planul cel Mare, care a esuat in paguba intregii lumi. Sa numim acest mare plan, Globalizare? Saptamanalul Spiegel spune: ”Cine vrea sa inteleaga noua ordine economica la care s-a tins, trebuie sa stie cum a putut fi adusa lumea la marginea ruinei. Reconstruirea acestei faradelegi capitale – inceputa de bancheri, ingaduita de politicieni arata, de ce marele Crash ar putea inca sa urmeze.”

1995

„Trebuie sa ai casa ta, nu sa stai in chirie. Chiriasii sunt perdanti”. Astfel suna sloganul care ii face pe americani sa inceapa sa cumpere masiv, locuinte si case. Euforia e stimulata de mass-media americana, care profereaza continuu spectrul sumbru al chiriilor din ce in ce mai mari.

Cu 5.000 de dolari avans, americanul poate sa isi cumpere o casa de 135.000, platibila in rate de 1.300 de dolari, in 15 ani. Cu doua slujbe bunicele, nu-i nici o problema. Milioane de oameni fac „hap”.

Nick Leeson fuge de la filiala din Singapore a Barings-Bank, lasand o notita: „I´m sorry”. Brokerul a pariat cu banii bancii la bursa. La o pierdere de 1,4 miliarde de dolari, banca intra, trei zile mai tarziu, in faliment. Ziarele financiare scriu despre eveniment, dar si despre „noua dezvoltare a pietelor, a burselor si a actiunilor de bursa”. Apar „derivatele”, un soi de produse financiare complicate in formulare si la fel de riscante, in fond, ca un bilet de pariuri.

Dov Seidman, absolvent de Oxford si Harvard, avocat in Washington D.C. si consultant antreprenorial, spune: „Economia functioneaza dupa principiul: fa profit, indiferent cum. Ce face firma si cum ajung oamenii la rezultate, pare a nu interesa pe nimeni. Mai demult insa, n-a fost asa.” E un avertisment.

1996

Dresdner Bank incepe ofensiva consilierii clientilor sai, inspre dobanzi mai bune. Sunt mii de clienti cu optiuni conservative ai bancii, care trebuie mobilizati. Mai ales svabii din sud-vestul Germaniei sunt oameni economi, multumiti pana acum cu 2-3% dobanda pe carnetele de economii curente si cu pana la 7% pe certificate federale. Nu-i bine asa, insista consilierii bancii „Dresdner Bank-die Beraterbank”, care sponsorizeaza si vremea probabila, la televizor. „Banii trebuie sa lucreze”.

Solutia propusa sunt Fondurile de investitii, printre care si Degi Europa, in care riscurile par a fi minime, datorita imprastierii banului in diverse directii si diverse firme, toate „sigure-beton”. Dresdner Bank lucreaza aproape cu makleri si firme imobiliare. Prin ei, ai putut cumpara un apartament fara capital propriu, cu conditia sa iti deschizi sau sa-ti muti contul curent la Dresdner.

Dresdner Bank nu e singura banca ce propune clientilor sai fondurile de investitii, modelul functioneaza la Volksbank, Kreissparkasse, Deutsche Bank, banca de stat a landului Baden-Württemberg (LB-BW) si alte institutii financiare germane pe jumatate etatizate. Un pic de risc e la moda.

1997

Criza burselor asiatice. Cad credite, actiuni si proiecte imobiliare in Orientul indepartat. JP Morgan in SUA intra in trepidatie. Un functionar de credite al JP, Bill Demchak, se intreaba: „Daca virusul crizei cuprinde si SUA?” El fondeaza o grupa de lucru, numita „Credit Transformation Group”, cu care incearca sa gaseasca instrumente de lupta impotriva pericolului.

Pericolul il indeparteaza Demchak prin asa-numitele „Credit Default Swaps” (CDS), un produs care pare a fi pur matematic, deci abstract. Pe scurt, CDS-ul functioneaza asa: un mare producator de automobile are nevoie, de la banca, de credit pentru investitii. Banca i-l da, sta pe o gaura de lichiditate de milioane. Prin urmare, banca isi cauta un partener care sa-i asigure, in cazul insolventei debitorului, rambursarea banilor. Partenerul gasit de banca e un investitor privat sau o societate financiara care, pentru o taxa anuala consistenta, da asigurari de plata, pe hartie.

Ecuatia e simpla, se practica si la nivel mai mic, de debitor/client individual, care ia un credit de la banca nesprijinit pe o ipoteca imobiliara. La Dresdner Bank, serviciul este asigurat prin firma de asigurari Allianz, fosta ei proprietara. De la 1 ianuarie 2009, Dresdner devine proprietatea Commerzbank, care ameninta cu injumatatirea sediilor de banca si angajatilor aferenti.

Dar sa revenim la Swap. Acesta este un schimb de obligatii reciproce ale institutelor financiare, care ajuta bancile sa-si plaseze riscurile in ograda altora. Le mai ajuta sa-si scoata minusurile din bilant si sa disponibilizeze alti bani, pentru alte credite. Echipa lui Demchak reuseste sa contractualizeze Credit Swap-urile, introducandu-le in formularea de baza a certificatelor de valoare. Noul produs se numeste Bistro, prescurtare de la „Broad Index Secured Trust Offering”.

JP Morgan impacheteaza 300 de Credit Swaps, asigurari in caz de insolventa a clientilor mari ca Wal-Mart. IBM, General Electric, in valoare de 9,7 miliarde de dolari. Se fondeaza o societate de profil care preia „distributia” si vinde Swap-certificatul in pachete. Daca firmele creditate dau faliment, riscul nu mai e al bancii, ci a mii de investitori. E o cernere ca prin sita a riscului si pare a fi solutia eternei probleme a bancilor, care este trecerea la pierderi a creditelor nerambursate.

Bistro se bucura de un succes urias, dupa modelul sau „sunt asigurate”, in anul 2008, credite la banci de pe tot globul, in valoare de 57 de bilioane de dolari. Bilioane insemnand mii de miliarde, o suma cu 12 zerouri.

1998

Blythe Masters e o femeie de afaceri de elita, care face impresie la JP Morgan din Londra. In 1991, ea tulbura puternic bursa materiilor prime, trei ani mai tarziu se muta la News-York. E o aparitie neobisnuita in peisajul masculin de pe Wall Street, are sub 40 de ani si e extrem de ambitioasa. In doua saptamani, vinde Bistro-uri in valoare de 9,7 miliarde dolari. Mai mult, ea reuseste sa convinga agentiile de rating, de inovatia fenomenala adusa prin Bistro.

Agentiile de rating Fitch, Standard & Poor`s si Moody`s sunt, incepand cu acesti ani, din ce in ce mai puternice si functioneaza in mediul bancar ca un TÜV la masini. Indeplinesti conditiile de siguranta, marile agentii de rating iti dau placheta: AAA, BBB, sau CC, cu variantele de rigoare. AAA e „premium”, cu un risc de faliment pe parcursul unui an, de 0,061%. CC e la coada si indica un risc de 37,73%.

In consecinta, JP Morgan imparte sortimentul Bistro pe cote de risc: la transa Senior intra actiunile de bursa „blindate” cu AAA, la Mezanin „lunetistii”, la Equity, „infanteria” care isi asuma riscul, insa poate prinde, ocazional, rendite de exceptie. Bistro se reboteaza intr-un CDO sintetic, adica „Collateralized Debt Obligation”, adica „obligatie de datorie colaterala”.

Perioada de glorie

Cativa ani, gheseftul bancar cu Bistro-uri merge de minune. Intre timp, pachetele de obligatiuni bancare care se vand sunt din ce in ce mai complicate, sandvis-ul din ce in ce mai gros si mai lipsit de transparenta. In februarie 2000, derivatelor de credit marca Bistro li se prevede un viitor stralucit. Se vorbeste de New Economy care va inlocui industriile traditionale, internetul ofera perspective nelimitate in acest sens. Universul tranzactiilor se muta in Cyberspace, in care programe de computer extrem de complexe preiau functiile omului de gandire, evaluare si control.

In 2002, JP Morgan primeste, pentru a treia oara, titlul de „Casa de credit derivativ a anului”. In Laudatio la decernarea premiului, un manager al bancii spune: „Preluam o mare parte din riscurile clientilor nostri, iar apoi le distribuim rapid si discret in multe directii. Asa ne-am castigat renumele”.

Intre marii achizitori de pachete de riscuri se numara si Bayrischen Landesbank, banca de stat a landului Bavaria. BayernLB si alte banci de stat germane infiinteaza societati-fiice, asiguratoare de credite, cu sediul peste ocean sau in paradise fiscale ca Irlanda, Insulele Cayman sau Luxemburg. Banca-mama e acoperita cu hartii, fata de fiscul german, la institutele financiare din umbra si strainatate nu ajunge mana cea scurta a BaFin (controlul federal al institutelor financiare) din Berlin.

2002-2004

„Finantarea pe termen scurt a valorilor materiale de lunga durata, cum sunt cele imobiliare, este un pacat de moarte al marilor institute financiare – si este considerata azi, ca una dintre cauzele principale ale proportiilor crizei actuale” spune Spiegel. „Nici un cetatean normal nu si-ar finanta casa cu o ipoteca pe care trebuie s-o reinnoiasca tot la 90 de zile. Riscul ca finantarea sa esueze si sa nu mai ramana decat solutia vanzarii silite a casei, ar fi mult prea mare”, mai spune saptamanalul german, in editia sa tiparita din 17 noiembrie.

Iata insa ca in America, dupa ce piata clientelei mari si mijlocii a ajuns sa fie suprasaturata, rechinii nesatui de dividende si bonificatii „de suces” s-au napustit asupra ultimului strat social: someri, imigranti fara multi bani, asa-numitii „subprimers”. De ce nu ar avea si acestia acoperisul, masina, frigiderul si plasma personala? N-ai economii? Nu-i nimic. Te ajutam noi cu un credit, au intins mana bancherii si maklerii cei generosi. „In primii doi ani nu platesti dobanda si n-ai nevoie de nici un fel de garantii”, suna oferta machiavelica.

Asa au luat nastere creditele NINJA, adica: No income, no job, no assets (tradus fara venit, fara munca, fara avutie). Riscul de credit n-a fost nici el o problema, caci, frumos impachetat intr-un produs BISTRO, banca l-a vandut in lume. Netransparent si global. In Europa sau la Dubai. La cata cerneala a curs pe tema creditelor „subprime”, sau „pe buletin”, cred ca e inutil sa mai insist.

2005-2006

In luna mai, agentiile de rating coteaza concernul auto din SUA General Motors la BB, il scot din marca „premium”. Cade puternic valoarea cdo-urilor, swap-urilor si bistro-urilor, fostul sef al Bancii de Devize americane Alan Greenspan e aproape de colaps, ca si GM. Greenspan a fost unul dintre marii sustinatori ai politicii americane de dobanzi scazute, care a alimentat orgia consumista si de indatorare la banci.

Pe cand in SUA se arata primele simptome ale crizei financiare, Germania e in plina euforie a „banilor ieftini”. Bancile landurilor germane (WestLB, HSH Nordbank, LBBW, SachsenLB, BayernLB) incep ofensiva globala, bazandu-se pe o hotarare a Comisiei Europene prin care bancile de stat vor fi puse pe picior de egalitate cu cele private. Cazand garantia statului, aceste banci isi pot „arunca in lupta” depozitele de bani, fiecare cu 28 de miliarde mai mult decat in trecut. Concomitent, ele pot achizitiona certificate de valoare „mult mai riscante”. Ceea ce au si facut.

Zeci de miliarde de euro din Germania s-au scurs in Bistro-uri si proiecte imobiliare globale. Nu putini zac in casele „on sale” din SUA.

2007

Banca de investitii Lehman Brothers este prima banca din SUA care isi inchide sucursala care se ocupa de creditele „subprime”, adica pentru clientii cu bonitate redusa. Sunt concediati 1.200 de angajati. Le urmeaza, la alte banci, alti 3.700. HSBC din Londra isi inchide si ea filiala americana cu 600 de angajati. In ciuda restrangerii activitatii, Lehman Brothers cumpara, cu 22 de miliarde de dolari, concernul imobiliar Archstone-Smith Trust.

Seful Lehman, Richard Fuld, este acuzat ca banca sa a facut „afaceri murdare”. El se apara spunand: „Multi investitori n-au inteles produsele pe care le-au cumparat. Ei insa au acceptat riscuri mai mari, pentru a-si creste renditele”. Ceea ce e in parte adevarat. Lacomia i-a dus chiar si pe micii investitori germani, sa-si riste economiile de-o viata. Lacomia lor, a consilierilor lor si a managerilor de banci care au invartit ruleta de swaps.

In 2007, seful consiliului de administratie al bancii de investitii Hypo Real Estate, a castigat 1.900.000 de euro. Funke sta acum cu mana intinsa la stat.

2008

Lehman Brothers da faliment si trage dupa el pe toti partenerii de Bistro si cazinou de pe Wall Street. Posesorii de certificate Lehman iau lupa si citesc pe contractul scris foarte marunt, ca „restituirea banilor este dependenta de bonitatea emitentului.” Ce-o fi acela emitent, s-au intrebat multi? Intre timp, au aflat. Emitentul e Lehman Brothers, bonitatea sa e pe tobogan.

Trezita din letargie, Deutsche Bank incepe sa execute silit proprietari de case din SUA, la care poseda faramituri cumparate prin institutele financiare americane. 5.600 de evacuari are pe rol banca cu sediul la Frankfurt, pana acum. Nemtii cu bani la ciorap fac excursii imobiliare in State, incercand sa prinda un chilipir mobilat, de Craciun.

Hypo Real Estate Bank AG, (HRE) de la München, centrul de competenta german al unui consortiu international, intinde mana la cersit ministrului de finante si cancelarului german. O injectie de 50 de miliarde de euro garantii de stat a primit HRE in luna octombrie. In 22 noiembrie, HRE mai cere 20 de miliarde, de la Fondul de Stabilizare a Pietelor Financiare (SoFFin). Acesti bani ar ajunge doar pentru garantarea lichiditatii bancii pentru creditele pe termen scurt.

Marele capital bancar, „ajuns la Hartz IV”, cum se numeste si nu rareori in batjocura, ajutorul social pe care il primesc in ultima faza, somerii din Germania. Acum, si acestora li se vor mai taia, dupa cum se zvoneste, cca 30 de euro din cei 400 primiti lunar… Ca sa se salveze HRE si HSH Nordbank, care a intins si ea mana ieri, la 20 de miliarde de euro de la platitorii de impozite.

A intins mana si Opel, o sa mai intinda multi manageri de banci si concerne, germane si internationale, veniti la pomul laudat numit stat, in jeturi personale si nedispusi sa-si renegocieze contractele salariale cu pana la 6 zerouri pe an.

Dubaiul a inaugurat vineri, cu cel mai mare foc de artificii ce s-a vazut vreodata, artificiala sa insula, cu hotelul sau de 30.000 de euro camera/noapte si acvariul sau cu cateva mii de pesti mai putin artificiali. A fost o petrecere de basm, ca in 1001 de nopti. Cat a costat nu se stie exact, Kylie Minogue a incasat 2 milioane. De euro sau de dolari, din toamna 2008 aproape ca nu mai conteaza, caci euro e in cadere libera. Fastul inaugurarii care are loc in plina criza globala, a fost caracterizat de televiziunea germana drept „nerusinat”.