Expert rus: Pentru Europa, diversificarea politicii energetice este mai importanta decat prietenia cu Gazprom

Politologul rus Alexander Rarh, membru al Consiliului german pentru politica externa, a facut o analiza extrem de precisa a atuurilor si slabiciunilor Rusiei pe scena energetica globala. Intr-un interviu pentru ziarul Vremia novostei, Alexander Rarh a devoalat slabiciunile Rusiei in fata unei Europe care reprezinta singura piata de desfacere reala, precum si ambitiile Kremlinului de a redeveni o mare putere cu ajutorul politicii energetice.

V.N. Cartelul gazelor, in curs de creare, au suscitat o mare atentie in Europa…

A.R. In realitate, arhitectura acestei proiect inca nu e finalizata. Exista numai cateva idei si zvonuri despre ce ar reprezenta acest cartel si cum ar putea el functiona. Deocamdata, toate informatiile pe care le detinem au un caracter contradictoriu. Cu toate acestea, un lucru este cert: planurile Rusiei, Iranului si Qatarului vizeaza, pentru inceput, obtinerea unei intelegeri reciproce referitoare la ce trebuie intreprins in contrapondere la asa numitul cartel european, occidental al consumatorilor de gaze.

Este directia catre care se indreapta si merg cautarile unui numitor comun cu scopul elaborarii unei linii generale, care sa permita celor mai mari producatori de gaze sa vorbeasca de pe pozitii mult mai puternice.

Este posibil ca, din punctul de vedere al tarilor-producatoare, ideea principala sa fie elaborarea unei pozitii mai degraba defensive decat ofensive. Nu exclud posibilitatea ca, pe termen lung, sa apara la tarile care intra in cartelul gazelor naturale a unei infrastructuri comune de productie si transport.

Desigur, activitatea din domeniul gazelor naturale are specificul ei si reguli destul de complexe, care difera, sa spunem, de afacerile cu petrol. De aceea este imposibil, in conditiile actuale, un cartel al gazelor dupa chipul si asemanarea celui al petrolului, cum, de altfel, el nu poate exista din principiu, macar pentru ca acorduri tarifare in sectorul gazelor este ceva imposibil de realizat.

V.N. Cum frecvent se afirma in Occident, participand la crearea unui cartel al gazelor naturale, Rusia urmareste, nu in ultimul rand, obiective politice. Sunteti de acord cu acest puct de vedere?

A.T. Desiguri, cauzele politice au rolul lor. Stim ca politica externa a Moscovei vizeaza redobandirea pentru Rusia a statului de mare putere. Acest lucru este dorit de societatea rusa, ideea este sustinuta de elitele ruse. In conformitate cu acest deziderat sunt cautate intrumentele – inclusiv in politica energetica – pentru realizarea acestui salt.

Sectorul gazelor naturale imprima Rusiei un impuls puternic pentru deplasarea in aceasta directie, pentru ca gazul natural ramane o marfa foarte dorita atat in tarile europene, cat si asiatice.

V.N. Pe fondul ieftinirii petrolului, interesul tarilor „marii troici a gazelor naturale” pentru crearea cartelului ar fi trebuit sa se intensifice. Totusi, sedinta de constituire a fost amanata din noiembrie anul curent pentru o data neprecizata din 2009. De ce?

A.R. De fapt, cartelul trebuia infiintat oficial inca din aprilie 2007, la Doha. Dar nu toti producatorii de gaze doresc sa intre intr-o asemenea organizatie. Acest proiect imi aminteste de ideea restaurarii si reintegrarii in spatiul post-sovietic. In anii ’90, Belarus si-a exprimat dorinta unei reintegrari cu Rusia. Moscova a continuat insa sa astepte pana cand vor afisa o dorinta similara Ucraina si Kazahstan. Au trecut zece ani si nimic nu s-a intamplat.

Cam acelasi lucru se intampla si in cazul OPEC-ului gazelor naturale. Dupa parerea mea, pericolul in acest caz rezida in componenta cartelului; alaturi de Iran si Qatar nu sunt dispuse sa intre foarte multe state. Fara prezenta unor producatori de gaze precum Kazahstan, Turkmenistan, Venezuela, Libia, o asemenea organizatie nu este completa.

Liderul libian a fost recent la Moscova, dar probabil ca negocierile nu au decurs cum dorea Kremlinul. In plan politic, dificultatile privind crerea unui OPEC global al gazelor naturale rezida in aceea ca nu toate tarile sunt gata sa adere la o astfel de structura, dominata de Rusia. Au interese diferite si de aceea Rusia nu poate actiona doar dupa bunul ei plac, fara a tine cont de alte state.

Alt aspect al dificultatilor politice il constituie temerile acestor tari ca aderarea lor la atrage inevitabil dupa sine o inrautatire a raporturilor cu occidentul.

V.N. Cat de veridica vi se pare ideea aderarii Rusiei la OPEC?

A.R. Daca preturile la titei vor continua sa scada si sa revina, sa spunem, la nivelul anilor ’80 – ’90, o perspectiva destul de greu de imaginat, totusi, Rusia va incerca sa salveze ce mai poate salva. Unul dintre posibilii pasi, in aceasta situatie, este aderarea la cartelul statelor producatoare de petrol, OPEC.

Scopul major al Rusiei este realizarea unor intelegeri tarifare cu Arabia Saudita. Este evident, in acelasi timp, ca Rusia nu doreste sa participe la activitatea organelor de conducere ale OPEC. Principala preocupare a Rusiei va fi obtinerea unui control asupra preturilor la titei impreuna cu tarile arabe.

V.N. Se poate presupune ca, dupa formarea cartelului gazelor naturale, Rusia va incerca, dupa o anume perioada de timp, o revizuire a contractelor pe termen lung semnate, spre exemplu, cu E.ON Ruhrgas, pe o perioada de 35 de ani si chiar mai mult?

A.R. Caderea preturilor la petrol, care atrage dupa sine reducerea preturilor la gaze, este un fenomen numai al ultimei luni. Dupa parerea mea, pretul barilului va oscila in intervalul 60 – 80 de dolari. Este suficient pentru mentinerea nivelului necesar al productiei de gaze si pentru investitii in proiecte de infrastructura. Dar daca preturile la petrol se vor prabusi, multe se vor schimba.

Oricum, un factor esential va fi reactia Rusiei la masurile intreprinse de cartelul occidental al consumatorilor de gaze. O liberalizare radicala a pietei energiei din UE sub forma propusa de Comisia Europeana va antrena unele consecinte in afacerile cu gaze ale Rusiei. Noile reguli de pe pietele energetice, care vor fi introduse prin decizii ale Bruxellesului, vor fi aprobate sau, cel mai probabil, respinse de Rusia.

De aceea nu este exclus ca in urmatorii ani sa aiba loc discutii privind elaborarea unor noi forme de acorduri in comertul international cu gaze naturale. In cazul in care concurenta intre anumiti exportatori si tranportatori de gaze in Europa se va intensifica la modul real, o serie din acordurile exitente de livrare a gazelor isi vor pierde valabilitatea. Pentru europeni, strategia de diversificare a surselor de aprovizionare este mai importanta decat prietenia cu Gazpron.

De aceea, pe parcursul procesului de liberalizare a pietei, companiile europene vor incerca sa schimbe unele din conditiile de livrare ale Gazpromului. In acest caz, gigantul rus se va trezi intr-o situatie complicata pentru sine: fie va trebui sa accepte noile conditii, pentru ca, in afara tarilor europene, nu are alti cumparatori de gaze, fie va crea o alianta energetica alternativa cu Asia.

Cred ca aceasta este, de fapt, strategia politicii ruse. Numai ca ea este ignorata de UE. Problema este ca acele gazoducte care sa transporte gaz din Rusia in tarile Asiei sunt limitate numeric. Va fi nevoie de investitii. Dar actuala criza financiara a reaseazat altfel datele problemei. Cred ca ne aflam in pragul unei etape globale a politicii energetice, care ne va oferi numeroase senzatii si surprize.