Interviu cu Vava Stefanescu: cum poti sa invingi manelele intr-un Bucuresti innebunit

In orasele romanesti mai asezate s-a dus deja vestea ca bucurestenii au cam innebunit: sunt agitati, se imbrancesc, claxoneaza, te injura, striga, asculta manele la maxim si au mai tot timpul ceva de impartit cu oricine. Capitala Romaniei este locuita de oameni stresati si mereu pe fuga. Impotriva acestui stil de viata lupta un grup de artisti coagulati in jurul Centrului National al Dansului din Bucuresti si al coregrafei Vava Stefanescu. La sfarsitul lui septembrie au iesit in strada si, in preajma fantanii din Piata Universitatii, s-au intins pe caldaram cu fata in jos. Sunt anticorpii care lupta impotriva maladiei care a imbolnavit Bucurestiul: lipsa de simtire. Cititi interviul Hotview cu unul dintre acesti anticorpi: dansatoarea si coregrafa Vava Stefanescu.

Vlad Mixich: Ce s-a intamplat in septembrie la Universitate?

Bunul-simt apare intr-un context in care daca nimeni nu scuipa si tu scuipi, inseamna ca esti deplasat

Vava Stefanescu: A fost o idee a lui Mihai Mihalcea care porneste de la o forma de atitudine publica: e o imagine cu el intins pe caldaram cu fata in jos, unde sta pur si simplu. Are si o colectie de fotografii pe tema asta. Nu stiu daca e o forma de protest, cred ca e mai mult o forma de atitudine, de a intelege altfel lucrurile si a te uita altfel la ele. In cea mai mare liniste, 60 de persoane au stat in jurul fantanii de la Arhitectura aproape 45 de minute cu fata in jos, direct pe caldaram.

A venit multa lume si am primit feedback-uri foarte multe de la trecatori. Aceasta instalatie de corpuri direct pe caldaramul unui spatiu public a fost insotita de o muzica, aleasa de Mihai. Cel putin a starnit foarte multe intrebari si ganduri despre omul in mijlocul orasului. Sigur ca noi am fost mai liberi, ne permitea sa ne miscam, sa schimbam pozitiile, dar a fost o forma de absentare insotita de privirea trecatorilor.

BUNUL-SIMT NU POATE FI IMPUS PRIN LEGE

V.M.: Pentru cei mai multi bucuresteni, viata in acest oras-cusca a devenit o normalitate. Dupa ce se obisnuiesc cu ea, oamenii de obicei nu mai vor sa renunte la normalitate, indiferent cat de urata ar fi …

Vava Stefanescu: Probabil ca cea mai potrivita reprezentare a starii mele de continua lupta cu acest oras, si nu numai cu acest oras ci si cu acesti oameni, este spectacolul “Cvartet pentru o lavaliera”. Este o instalatie de corpuri si sunete in care trei oameni danseaza intr-o cabina.

Se produce astfel o anumita situatie care devine radicala si accelerata si este foarte impinsa catre o reactie din partea celui care priveste. Se poate condensa cumva starea Bucurestiului intr-un spatiu inchis, intr-o cabina foarte stramta dar transparenta care se abureste si nu mai vezi afara si nici inauntru. Eu nu cred decat in schimbarile radicale. Adica noroc, noroc plus minune. Usa acestei cabine este inchisa pe dinauntru nu pe dinafara.

Nimeni nu i-a bagat cu forta pe acei performeri inauntru. Ei au intrat. Publicul e putin contrariat la final cand usa se deschise si oamenii dinauntru nu misca: nu mai ies, nu mai intra, doar fac soc termic.

– Vava Stefanescu a studiat baletul clasic la Liceul de Coregrafie din Bucuresti si in 1994 absolva Universitatea de Teatru si Cinematografie din Bucuresti, la sectia Coregrafie.

– Pana in 1996 face parte din Compania de dans contemporan Contemp. Lucreaza alaturi de coregrafi francezi de renume iar spectacolele sale sunt prezentate la Londra, Leipzig, Paris, Hanovra, Hamburg sau Dusseldorf.

– Realizeaza coregrafie pentru teatru avand o colaborare stransa cu regizorul Mihai Manutiu. In anul 2000 infiinteaza Centrul Multi Art Dans (MAD) o institutie independenta pentru sustinerea artistilor dansatori si coregrafi.

– Preda coregrafie si dans contemporan la Paris, Leipzig, Mainz si in Romania. In 2004 obtine un master in Cooperare Artistica Internationala la Universitatea Paris 8, UFR Arts.

– In prezent este directorul artistic al Centrului National al Dansului din Bucuresti.

Carte de vizita Vava Stefanescu

V.M.: Cum reusiti sa va pastrati optimismul?

Vava Stefanescu: Pentru ca in Bucuresti se intampla si lucruri bune. De exemplu, Ministerul Mediului a dat un ordin tuturor primariilor sa creeze spatii verzi pentru fiecare locuitor. Am observat si ma uit cu mare placere la aceste lucruri frumoase pe care le-au facut. Imi face foarte mare placere sa ma uit la gradina japoneza dintr-un colt, la bancuta de lemn… lucrurile astea se intampla si cred ca asa ceva schimba orasul.

Astfel de lucruri cred ca ii schimba incet incet si pe oameni. Fara sa fiu idealista, dar asemenea gesturi au mai mare impact si forta decat unele de ordin invizibil. Totul a pornit de la o lege, ceea ce m-a bucurat. Cu cat vom aveam mai multe fapte culturale in public, nu ca sa traga omul de urechi ci ca sa-l faca sa se simta bine, cu cat vor fi mai abundente actiunile artistice cu atat Bucurestiul se va schimba. Cei la care sta puterea sunt tot oameni crescuti in aceasta societate, cu aceasta educatie, cu aceasta (lipsa de) cultura.

Daca educam asa oamenii avem sanse ca cei pe care ii vom alege sa fie putin mai cultivati, si prin urmare sa faca lucruri mai bune. Sa fure intr-o masura mai mica, caci nu ma astept sa nu fure deloc si nici nu ma astept sa sustina evenimente artistice. Dar cultura trebuie sa hraneasca acum pentru ca sa avem peste 10 ani o sansa.

V.M.: Dumneavoastra chiar credeti ca artistii si cultura pot salva Bucurestiul?

Vava Stefanescu: Da, dar se salveaza unii pe altii pentru ca si artistii traiesc in orasul acesta si ei isi gasesc resursele in ceea ce traiesc. Nici nu cred ca va fi vreodata un oras perfect si nici nu vrem neaparat sa fie perfect, dar indiferent de culoarea politica, oricine trebuie sa faca ceea ce tine de bunul-simt. Bunul simt nu poate fi impus prin lege, bunul-simt apare intr-un context in care daca nimeni nu scuipa si tu scuipi, inseamna ca esti deplasat, si intelegi asta fara sa ti se mai explice.

E vorba de o amplificare si o reverberatie a unor gesturi care par mici la pornire. Adica, daca un barbat agreseaza verbal o femeie, un astfel de gest ajunge prin reverberatie sus-sus la factorii decidenti. Ajunge la un grad mult mai amplificat acolo sus, si se manifesta mult mai grav acolo sus decat pe strada.

V.M.: Cuvinte precum “puscarie” sau “coaie” sunt des auzite pe strazile capitalei, dar au fost folosite si de mai multi mari artisti contemporani… Am aflat ca pe dumneavoastra va deranjeaza!

Vava Stefanescu: Este asa: “bai coaie”, “bai puscarie”…Sunt violente si de aceea ma deranjeaza. Fiindca nu tin neaparat sa ascult asta tot timpul. Fiindca abuzul si lipsa de masura sunt lucruri care ma deranjeaza, si asta este un abuz. Un abuz asupra urechilor mele si ma deranjeaza. Nu vreau sa aud cuvinte strigate, nici Mozart nu vreau sa aud strigandu-se tare. Poate ca nu mai stim ca ne deranjeaza…

Intr-o seara, ca sa opresc manelele din fata geamului am chemat politia. Nu a venit. Atunci am dat Massive Attack la maxim, cu boxele pe geam, si am cistigat razboiul sonor

Intr-o seara, ca sa opresc manelele din fata geamului am chemat politia. Nu a venit politia. Am sunat la 112 si nu a venit nimeni, mi s-a topit telefonul la ureche. Atunci am pus muzica extrem de tare, Massive Attack, cu boxele pe geam. Nu a reactionat nimeni, nici un vecin nu m-a turnat la politie si pe nimeni nu a deranjat. Iar mie mi s-a facut rau de la vibratiile din casa, fiindca era enorm de tare. Si manelele au fost acoperite si a fost un razboi sonor pe care cred ca eu l-am castigat.

Poate sa nu te deranjeze ca la o nunta din cartier se blocheaza o strada si tu, fiind in casa, nu mai poti sa vorbesti stand la masa. Poate sa nu te deranjeze lucrul acesta, dar eu cred ca asa ceva este un abuz. Cred ca suntem liberi sa folosim orice fel de limbaj, sa cream orice, atata vreme cat nu il obligam pe celalalt si nu ii impunem celuilalt un stil de viata.

V.M.: Ce spun corpurile bucurestenilor despre orasul acesta? Ce spune atitudinea lor corporala, felul in care se imbraca si in care se misca?

Vava Stefanescu: Asa cum arata orasul, asa arata si oamenii. Toate cladirile, noi, vechi, blocuri, vile, sunt acoperite cu ceva mare care face reclama. Sunt acoperite cu un fel de paiete. Asa sunt si oamenii: sunt acoperiti cu ceva care tine de promovare, dar nu tine de promovarea continutului, a suportului pe care este pusa aceasta imagine, ci este o reclama la altceva. Este o reclama la ceva ce visam.

Asa sunt imbracate majoritatea fetelor: ca o proiectie a unei vieti pe care nu o au. In primul rand asta observ: ca oamenii sunt acoperiti de o proiectie a ceea ce nu sunt. Si mersul este intr-un anumit fel format, pentru ca tocurile si pantofii ascutiti dau un anumit mers. Felul in care nu au simtul spatiului imi spune foarte multe. Nu doar ca dau peste tine ca si cum ai fi transparent, dar nici nu simt ca ei ocupa un volum in spatiu, nici nu simt ca mai e si altcineva care este langa ei.

Asa sunt imbracate majoritatea fetelor din Bucuresti: ca o proiectie a unei vieti pe care nu o au

Este o completa neatentie la celalalt, la celelalte volume. Din cand in cand totusi se mai ocolesc stalpii…dar celelalte prezente mobile de obicei nu se ocolesc. Dam unii peste altii pentru ca nu avem simtul spatiului. Asa cred ca este si societatea: dam cu noi in altii, si altii in noi. Pentru ca nu suntem constienti ca ocupam un anumit volum in spatiu.

V.M.: De ce se intampla asa ceva?

Vava Stefanescu: Pentru ca nu exista o relatie cu corpul si nu exista o intalnire cu celalalt. Neavand o limita, nu ai nici masura, deci nu ai nici contact cu celalalt, se trece dintr-una in alta, nu exista nici o rigoare. Cum zicea – cred – Patapievici, si sper sa fie corect citatul: “nici cacatul nu e agregat la romani, ci e o diaree”.

V.M.: Credeti ca e precaut sa-l citati astfel pe H.R.Patapievici, care este in prezent o persona non grata?

Vava Stefanescu: Nu stiu daca este persona non grata. Fata de cine? Tocmai pentru ca ar putea fi o persona non grata il citez. Oamenii care au pus la cale scandalul de la ICR ar fi trebuit suprimati in ‘89. Ar fi trebuit stopata in mod radical aceasta samanta de impostura si de gregar. Este complet bolnav ce se intampla si din pacate este un reveriment ingrozitor al acestor mentalitati care uneori sunt ascunse sub alte nume si alte panouri de publicitate.

E acelasi tipic si acelasi mecanism pervers de a se coaliza impotriva a tot ceea ce este nou, impotriva tuturor ideilor noi fundamentate si impotriva a tot ceea ce pare sa clatine nationalismul. Nu am pretentia ca detin adevaruri fundamentale, dar ca artist care a decis sa traiasca aici nu am cum sa nu observ lucrul acesta.

V.M.: Din pacate astfel de metode sunt foarte eficiente…

Vava Stefanescu: Da… pentru ca si comunismul si nazismul au fost mecanisme foarte eficiente. Dar pana la urma ce facem? Ce facem? Cum de se poate desfiinta teatrul de la Targoviste, uite asa? Cum de se poate interzice la Arad o piesa pe un text de Sarah Kane, numai pentru ca foloseste cuvinte cu “f” si cu “p”…?

Cum se poate interzice un spectacol la Braila, al lui Radu Afrim, de catre niste politicieni care dispun de un anumit grad de putere? De ce? Cum? Asa ceva nu este admisibil… e prea de tot.

CORPUL VORBESTE DESPRE LUMEA INTERIOARA

V.M.: Cat de mult vi se pare ca s-au schimbat oamenii acestui oras in ultimele doua decenii?

Vava Stefanescu: Am o colectie de gesturi din vremea comunista care provin din modul in care este organizata infrastructura unui oras intr-o anumita perioada, sub un anumit regim. Dau cel mai emblematic exemplu: modul in care ne plateam taxele la trezorerie inainte de 1989. Cat de cocosati stateam… Asta era o asumare corporala pe care o si traiam: cocosata si orbecaind.

Acum insa e altfel: microfonul este in stanga, figura cu care vorbesti la ghiseu este in fata, iar boxa in care auzi e in dreapta. Si atunci ai o miscare haotica pentru ca nu stii unde sa te raportezi. Apoi exista acei kilometri de deplasari pe care ii faci intre birouri nefiind vina nimanui, si toti strigand la tine ca ai gresit ca te-ai dus acolo. Oricum ai gresit, orice ai face. Esti in culpa din momentul in care intri si vrei ceva… sau mai bine nu mai vrei nimic. Si daca nu vrei nimic e la fel de rau.

Oamenii nu au constiinta propriilor limite si nu au constiinta propriului corp pentru ca nu isi dau seama ca tot ceea ce traiesc si intalnesc se corporalizeaza intr-un anumit fel. La randul lui, corpul transmite informatii despre lumea interioara a fiecarui individ.

V.M.: Sa revenim la dansul contemporan… pentru unii e de neinteles ce se intampla pe scena. Nu tu gratie, nu tu plutire, nu tu linie melodica. Ce faceti totusi acolo?

Dans contemporan poate sa insemne o fascinatie pentru corpul in miscare, intr-un anumit fel organizat si cu un anumit grad de feerie

Vava Stefanescu: Nu toate spectacolele sunt asa. Pot sa va spun ce nu facem. Nu facem divertisment pur. Acesta este lucrul care traverseaza toate universurile creatorilor din dansul contemporan. Dans contemporan poate sa insemne o fascinatie pentru corpul in miscare, intr-un anumit fel organizat si cu un anumit grad de feerie. Pentru ca dansul are un acel “dincolo” la care nu poti avea acces in mod obisnuit. Nu lucram niciodata cu un singur element si asta confuzeaza si mai tare lucrurile pentru ca filmul, muzica, textul, anti-spectacolul… toate intervin.

Pentru ca dansul le permite. Este un domeniu artistic nomad, este foarte flexibil si permisiv si ofera plaje de comunicare cu alte domenii fara sa isi strice proprietatile. El ramane acelasi. Transforma fara sa strice posibilitatile si potentialul corporal. Dansul contemporan e o forma de arta contemporana, si daca aceasta forma de arta poate fi numita eclectica, atunci si dansul contemporan este asa. Arta contemporana face posibila intalnirea de idei dintre doi poli: pe de o parte vocea artistului manifestata intr-un obiect sau intr-un spectacol si pe de alta parte vocea si aportul celui care priveste.

Despre aceasta intalnire la jumatatea drumului cred ca este vorba in arta contemporana. Si dansul contemporan ar trebui sa faca acelasi lucru, dar pentru a starni spectatorul sa-si puna in joc bagajul sau de informatie, este nevoie de un spectacol de buna calitate.

V.M.: Traim intr-o societate care aduleaza corpul. Este acesta un stereotip adevarat? Adulam corpul unei vedete si il iubim pe al nostru?

Vava Stefanescu: Eu cred ca mai degraba o iubim pe Nicole Kidman si adoram corpul nostru in sensul ca vrem sa-l imbunatatim. Astazi exista foarte multe cluburi de fitness, se pot face tatuaje, chirurgia plastica e la indemana, toate acestea eu le interpretez ca pe dorinta de a fi recunoscut la fel ca altii, dar unic. Corpul isi pierde simbolismul, dar cred ca se acorda o mare atentie corpului in sine. Dansatorii sunt cei mai neatenti cu corpul lor pentru ca se pun de foarte multe ori in pericol.

Se face mult sport dar sunt si cei care lucreaza impotriva propriului corp. Unii au tentatia, de exemplu, sa vina la cursurile de dans de la Centrul National al Dansului, dar nu au timp sau nu se pot dezlipi de birou, de “trebuie sa….” si sa-si ofere doua ore pe saptamana in care sa faca altceva cu corpul lor si cu imaginatia corpului lor si cu creativitatea lor si sa-si deplaseze tensiunile dintr-o zona in mai multe zone. Asa si reusim sa cream.

Exista la New York si la Londra cursuri foarte bune de terapie prin dans, dar asta este ceva stiintific si iese din domeniul artistic. Dansul poate fi consumat din doua parti: fie il practici, chiar si ca amator, fie te uiti, consumi venind la spectacole.

V.M.: Cand ati inceput sa va doriti sa deveniti dansatoare?

Vava Stefanescu: Of, am spus-o de atatea ori, ca nu mai am chef sa o spun. Cred ca e mai important faptul ca eu am avut o relatie mai speciala cu corpul meu inca de la inceput, dar si cu creatia. E mai interesant sa aflati ca pana la 9 ani eu jucam fotbal, ma cataram in toti copacii, eram baietoasa si ma bateam foarte des, si ca visul meu pana sa imi doresc sa devin balerina, a fost sa ma fac boxeur si parasutist. Ceea ce am si devenit. In momentul acesta practic un soi de aruncare in gol fara parasuta, iar fara de practica boxului nu poti merge mai departe.

PUTEM TRAI FRUMOS IN BUCURESTI, DACA DECIDEM ASTA

V.M.: De unde vine acest curaj de a sari fara parasuta?

Vava Stefanescu: Din faptul ca nu-mi mai pasa. Pot sa pierd oricand, orice. Cred ca e mai interesant sa ma pun in situatie de esec. In mare masura cred ca, daca nu doare, nu ne e bine. Daca e doar caldut si confortabil nu prea poti face multe. Daca nu zgarii un pic lucrurile ca sa tasneasca ce e dincolo de suprafata, nu prea stii ce faci si ce ti se intampla. E normal sa traiesc intr-o senzatie continua de esec. E normal sa fie asa. Nici nu vreau sa fie perfect. Daca ar fi perfect as fi deja in alta lume, nu as mai fi aici, nu as mai boxa cu nimeni.

V.M.: Vorbiti de parca v-ati fi inspirat citind cartea Apocalipsei dupa Ioan…

Vava Stefanescu: Cred ca am primit putina educatie in ultimii noua ani in sensul religios dar totodata “pacatos” al scenei, de la Mihai Manutiu. Sigur ca tind spre un confort si ma imburghezesc, dar cand e vorba de lucrurile cu adevarat importante, trec prin ele si le corporalizez. Toate experientele mele importante au avut o trecere absoluta prin corp.

V.M.: Cu ce se hraneste acel “optimism cretin” de care chiar dumneavoastra ati afirmat ca suferiti?

Vava Stefanescu: Cu o matrice data de parintii mei, o justete a lucrurilor cu masura si, cum zic ei, “nimic nu e pe viata si pe moarte”. Si mai e ceva, un fel de arc care si atunci cand nu vreau sa fac, ma pune sa fac.

V.M.: Ati inceput o lupta impotriva nesimtirii. Faceti totusi parte dintr-o minoritate. Cat de singura va simtiti?

Vava Stefanescu: Ma simt singura intr-un fel, dar cred ca multi oameni se simt singuri, si stiu si eu cateva personalitati marcante din societatea romaneasca care se simt singure. Cred ca e o conditie a omului autentic sa fie singur. Eu nu ma simt singura cand vorbim de lupta impotriva nesimtirii pentru ca vad si stiu ca se intampla lucruri care mai stabilesc cateva limite. Dar faptul ca ma simt eu singura acolo, in cutiuta mea…da…dar asta este o alta poveste, privata.

V.M.: Spuneati ca din tot ceea ce faceti trebuie sa rezulte energie ca sa mergem mai departe. Mai departe da, dar incotro?

Lipsa de masura sparge niste limite ale intelegerii si asta duce lumea inainte

Vava Stefanescu: Catre lucrurile pe care le avem fiecare de implinit. Cred ca avem de implinit niste lucruri cu noi insine si mai ales pentru ceilalti. Daca pana la un moment dat te ocupi si iti consolidezi persoana ta, dupa aceea ai ocazia sa te ocupi de ceilalti cu ceea ce stii sa faci si ceea ce ai acumulat si ceea ce poti sa produci pentru ceilalti si sa oferi. Cred ca avem de implinit fiecare ce avem de implinit, dar cu masura. Iar lipsa de masura ne-o putem permite pe scena. Lipsa de masura este permisa prin natura actului artistic, oricare ar fi el.

Lipsa de masura sparge niste limite ale intelegerii si asta duce lumea inainte. Chiar si punerea in discutie despre aceasta spargere de limite duce lumea inainte. Punerea in discutie inseamna ca circula informatia si inseamna ca fiecare va face ceva cu aceasta informatie la un moment dat, si din suma tuturor trecem in alta etapa de viata. E important nu ce reprezinta, ci ceea ce facem cu o anume idee. Cum o punem in viata noastra, ce perspective noi asupra noastra ca indivizi sau asupra societatii ne aduce.

Panzele acestea formate din tot felul de iluzii ne inchid practic viata si posibilitatile. Cred ca foarte multe persoane cel putin din Bucuresti ar putea sa traiasca altfel. Daca ar decide la un moment dat ca se poate trai frumos. Sa le convina si lor, nu sa suporte in fiecare zi stilul acesta de viata.