Basescu si agflatia

Este pentru prima oara de la al Doilea Razboi Mondial incoace cand pretul alimentelor a crescut in valoare reala in Occident pe parcursul unui an si jumatate, de la inceputul lui 2007 pana acum. Ca atare, trebuia inventat un termen special pentru ca ziarele sa poata face titluri: o combinatie stangace intre agricultura si inflatie, care isi face bine treaba de a descrie trendul. Alimentele, in special cerealele, au fost prinse la mijloc intre cererea sporita din China si India, unde clasa mijlocie in, ascensiune nu mai vrea sa manance doar frunze de loboda ca parintii lor, ci se diversifica spre carne si lactate; si utopia biocombustibililor promovata de politicieni, ecologistii de duminica si vedete pop cu unghiute mov. Dezechilibrul brusc – probabil, temporar – dintre cerere si oferta a impins in sus costul cosului zilnic. Nu mult, ci cu 15%-20% per total in tarile dezvoltate, unde alimentele fac vreo 15% din totalul cheltuielilor unei familii, deci efectul nu e dramatic. Dar presa poate gasi oricand o lista de produse atent selectate cu care sa ilustreze stiri senzationale: pretul orezului s-a triplat, al graului s-a dublat, soia si carnea de porc au urcat tot cam pe acolo. Muntii de unt si lacurile de lapte care facusera celebra ineficienta Politica Agricola Comuna a Europei au disparut.

Apoi, vine porumbul. Desi doar o mica parte este consumata direct de oameni, aceasta cereala are o importanta cruciala in economia alimentara: laptele, ouale, branza, carnea de pui si vita, toate sunt produse pe baza de porumb, deci influenta schimbarilor de pret este generala. De fapt, frigiderele noastre sunt pline pe trei sferturi cu porumb. Or, de un an si jumatate, pretul porumbului tot suie, ajutat si de faptul ca in SUA lobby-ul agricol a reusit sa extraga de la guvern subventii pentru a redirija 30% din recolta catre biocombustibil, mai prost, mai poluant si mai scump decat benzina normala, spre incantarea capetelor seci din gasca lui Al Gore. Problema nu este insa in tarile dezvoltate, unde cetateanul rasfatat se alinta si agonizeaza pentru o scumpire generala a costului vietii de cateva procente, pe care daca n-ar vedea-o comentata la televizor nici n-ar observa-o; ci in tarile sarace, unde oamenii traiesc doar cu paine si apa, prima fiind subventionata masiv, subventie pe care acum guvernul si-o permite tot mai greu. In plus, nu toata lumea sufera la fel: exista state net importatoare si net exportatoare de alimente, iar dintr-o scumpire a acestor produse este evident ca ultimele au de castigat daca folosesc politici corecte.

Romania se afla cumva intre cele doua extreme. Din cauza reformei neterminate in agricultura si a consumului intern in crestere exploziva, suntem net importatori: in categoria alimente-tutun-alcool importam de doua ori mai mult decat exportam. Asta n-ar fi o tragedie daca ne miscam spre o specializare industriala, cum are aerul ca se intampla, si unde suntem net exportatori. Nu scrie nicaieri ca in economia mondiala toata lumea trebuie sa faca de toate. Produselele noastre agricole proaste si slab diversificate (cu unele exceptii notabile si izolate) nu satisfac cerintele consumatorului urban, hedonist si pretentios. Si cum agricultura este sectorul cel mai protejat, subventionat si distorsionat pana la aberatie in UE, poate ca nici nu e mare pierdere daca ii vom lasa pe altii sa bage bani publici in buzunar propriilor fermieri ca sa avem noi alimente mai ieftine (sau, altfel spus, sa ne subventioneze indirect mancarea).

Cam acesta este fundalul – incalcit, politizat si sensibil – pe care se desfasoara azi consultarile de la Cotroceni privind pretul alimentelor. Presedintele Basescu a sesizat ca asta e o tema de efect si s-a grabit sa ia vantul din panzele guvernului, dar n-am nicio indoiala ca partidele vor supralicita rapid pentru imagine. Nici nu-ti trebuie prea multa minte ca sa vii cu solutii fanteziste gen autostrada zburatoare sau echilibru stiri bune – stiri proaste in domeniul politicilor agricole, un sector in care rationalitatea si legile cererii si ofertei n-au fost niciodata la mare pret. Parca vad ca vom asista la un traditional concurs de strigaturi populiste: TVA redus la alimente, controlul preturilor sau exporturilor (ca in Argentina, care lunile acestea isi ruineaza accelerat economia interzicand fermierilor sa vanda in exterior), subventii marite pentru producatori (pe care ei le solicita si cand preturile agricole scad, si cand cresc, avand cate un argument beton pentru fiecare situatie). Ce s-ar putea face util, in schimb? Destule, incepand de la imbunatatirea infrastructurii pietei (transport, depozitare, angro), pana la investitii inteligente in cercetare-dezvoltare bio-agricola, un sector high-tech din care multe tari castiga enorm (Olanda nu mai exporta legume, de exemplu, ci seminte de legume top class, produs neperisabil si cu mare valoare adaugata). Daca e cazul, se pot gandi politici de sprijin pentru grupurile sociale cu adevarat sarace, pentru care pretul hranei e o problema. Acestia cumpara acum mare parte din alimente pe piata gri, deci n-ar castiga oricum nimic de pe urma reducerii TVA. In fine, Romania ar putea sa-si formuleze o pozitie coerenta pe politica agricola a UE, alaturandu-se acelor state care cer reducerea subventiilor si inlaturarea barierelor la import, care ne opresc paradoxal sa aducem alimente cu adevarat ieftine din Africa, din Americi si pe unde or mai fi ele. In clipa de fata, desi se vaita de preturi, Europa functioneaza dupa principiul reginei Maria Antoaneta: daca n-au paine, lasa-i sa manance cozonac.

EvZ.