Ce-am invatat de la profesorul meu de viata simpla

Cafeaua nu se bea. Se contempleaza. Nu o sorbi, pe graba, in picioare. Iti gasesti pozitia comoda in scaun, tii ceasca in palme, sufli alizee peste spuma de lapte, creezi vertijuri in care sa-ti ineci gandurile negre. Mi-a aratat intr-o dimineata de sambata cum sa iubesti cafeaua. Cum sa prelungesti momentul de voluptate, asortand-o croissantului cu migdale. Si tot de la el stiu sa-mi iau intotdeauna la mine o revista sau o carte la cafea. M-am intrebat dintotdeauna de el spune ‘’Hai sa stam la o cafea!’’, in loc de ‘’Hai sa bem o cafea!’’. Acum stiu, cafeaua nu e o actiune. Cafeaua e stare. Drogul negru e subiectul, nu predicatul.

Asta m-a invatat el. Sa-mi incetez existenta de verb. Mi-a aratat frumusetea subiectului intr-o propozitie. Sa nu mai strig la vreme rea ‘’Ploua!’’, ci simplu ‘’Ploaie.’’ Sa nu exclam, doar sa pun punct. O sa va nenorocesc cu repetitiile. Dar ‘’Ploua!’’ este apasare. ‘’Ploaie.’’ este deja o stare de care am invatat sa ne bucuram impreuna, ascunsi in camere de hotel, cufundati in muzica noastra ascultata pe sosea, ferecati in bistrouri, unde alegem mereu o masa la fereastra si ne ascundem dupa perdeua de stropi.

La fel, ‘’Zambeste!’’ a devenit ‘’Zambet.’’ Am renuntat la verbe pentru ca de cand a aparut el am invatat sa nu ma grabesc nicaieri. Am devenit femeia pe care o bucura substantivele: asternut, pleoape, buze, coapse, miros, respiratie, placere. Vezi?!? V-am descris viata nostra doar din substantive. Abia acum stiu ca invers e imposibil. Un substantiv nu-l poti descrie printr-un sirag de verbe. N-o sa-i multumesc pentru ca si-o va lua in cap, insa de cand a aparut el mi-am dat seama ca sensul in care alergam eu singura, ca o nebuna, era de fapt contrasensul.

E profesorul meu de viata simpla. Am aflat de la el cum sa-ti desenezi trairile in tuse putine. Am incetat sa-mi gandesc trecerea in somptuozitati baroce. Acum, privindu-ma in oglinda, vad un crochiu incropit de un artist de pe malul Senei. Nu-mi mai complic viata cu locutiuni. O camasa barbateasca alba, de in, pusa pe trupul meu firav de femeie are efectul celui mai migalos make up. O dimineata in care pasesc cu talpila goale, infofolita in halatul de baie si ciufulita dupa somn, pe terasa pensiunii unde isi fumeaza el tigara valoreaza cat o cina romantica de trei stele Michelin, in golf, la El Bulli. Inca o chestie pe care n-o stiam despre mine pana sa apara el. Am glezne frumoase, asa mi-a spus. Si prefera sa-mi las mereu la vedere degetele de la picioare decat sa le maschez in Jimmy Choo.

Inchei aici. Pentru ca in articolul asta de 2000 de semne am folosit mai multe verbe decat in cei trei ani petrecuti alaturi de el. Iar iubirea noastra nu-i decat un substantive comun. Si, totusi, atat de rar.

Comenteaza pe Viata si acordeoane.