Coltul rosu: Patrihoti si barbugii

Mircea Sandu, cu federatia lui, si Mitica Dragomir, cu liga lui ar trebui scosi in afara legii printr-o decizie urgenta si irevocabila. Presedintii din primele doua-trei divizii ar trebui demisi, iar datoriile cluburilor la stat sa fie recuperate din averile lor personale.

Dupa aceasta operatiune, „oamenilor de fotbal” din federatie, liga si cluburi ar trebui sa li se fixeze interdictia de a se mai apropia in viata lor de vreun stadion din Romania, la o distanta mai mica de 500 de metri. Numai asa s-ar putea pastra intrucitva igiena arenelor.

Din pacate, astfel de masuri nu pot fi luate intr-o tara care se doreste democratica. Iar daca un dictator dintr-o republica bananiera si-ar permite sa treaca la actiune, atunci echipele nationale si cele de club ar fi eliminate imediat din toate competitiile internationale. Imperiul lui Blatter, singurul din istorie in care Soarele nu apune niciodata, isi are propriile lui legi.

Sa te bata Olanda acasa nu este un capat de tara. Intr-o zi buna, Olanda poate bate si Germania, Anglia, Italia sau Spania. Problema este felul in care am pierdut: fara replica, fara lacrimi, fara regrete. Incepind din 26 martie 2005, orice echipa serioasa care va veni la Bucuresti ar trebui sa se gindeasca la cele trei puncte.

Nici o deosebire fata de o deplasare in Albania, Malta, Azerbaidjan sau in orice alta tara cu echipa de fotbal formata din postasi, bucatari si studenti la Drept.

Zecile de mii de romani care s-au ingramadit sa cumpere bilete, plus milioanele care au tresarit din fotolii la fiecare trecere dincolo de centrul terenului au fost victimele uneia dintre cele mai odioase minciuni ale anilor de dupa Revolutie.

Minciuna aflata la concurenta cu teroristii care trageau din orice pozitie, cu legionarii din Piata Universitatii sau cu minerii veniti sa planteze flori in fata la Intercontinental.

Daca in alte domenii, de voie, de nevoie, s-au mai produs niste schimbari de generatii si de mentalitati, fotbalul s-a mentinut, alaturi de justitie si politie, printre cele mai retrograde institutii ale Romaniei.

Ca si cum in aceasta tara nu avusese loc o schimbare de regim, fotbalul a ramas apanajul celor mai soioase produse ale sistemului comunist: securisti, militieni cu diferite grade, activisti, sefi de gospodarii de partid, tucalari de toate categoriile.

Lor li s-au adaugat imbogatiti ilegali ai tranzitiei, smenari, pesti si interlopi, cu totii in dorinta de a-si dobindi un statut public de oameni onorabili si patrioti.

Si, pentru ca o nenorocire nu vine niciodata singura, pe teren a venit rindul noii generatii a pustilor de dupa blocuri, a gaunosilor, a tatuatilor, a manelistilor, a fitosilor, a drogatilor. Poate rezulta performanta dintr-un asemenea sistem? Niciodata, fie ca e vorba de fotbal sau de orice altceva.

Daca vrea sa mai conteze in fotbal, natiunea romana are acum de facut citeva lucruri simple: sa intre cu buldozerul in aceasta constructie mincinoasa si nociva. Sa le dea catuse infractorilor si suturi in fund oamenilor de nimic. Dupa care sa-si reinventeze fotbalul.

La finalul meciului de pe Giulesti, Piturca a incercat sa jigneasca publicul care a avut indrazneala sa-l conteste. Nu a reusit. Pentru ca suporterii care si-au rupt hainele pentru un bilet la meci au fost laudati de Van der Sar si de Van Basten, oameni cu o cultura fotbalistica infinita pe linga aceea a unui barbugiu.