Ajungand o batjocura, privatizarea trebuie oprita!

Cand s-au scarpinat mai atent lucrurile, s-a constatat ca, de fapt, controversatul abonament la gaze a fost cerut nu propriu-zis de Uniunea Europeana – care reclamase doar cresterea tarifelor pentru a se acoperi costurile, fara a indica vreo modalitate –, ci a fost pretins de cumparatorii german si respectiv francez ai distributiilor de gaze, fiind clauza in contractul de privatizare.

Cum a putut accepta partea romana asa ceva nu se stie, pentru ca acest abonament nu era altceva decat un cadou nemeritat facut celor doua companii, cu care acestea puteau, fara vreo investitie sau vreo restructurare, sa recupereze, in numai cateva luni, sumele, si asa derizorii, cu care au cumparat distributiile de gaze din Romania.

De fapt, nu mai era nevoie de episodul abonamentului la gaze pentru a se concluziona ca, in privatizarile din Romania, s-a intrecut orice masura.

In cea mai mare parte, privatizarile majore din Romania nici nu sunt privatizari, ci transferuri din posesia monopolista a statului roman in posesia monopolista a unor state straine: RomTelecom (catre statul grec prin OTE); Distrigaz Sud (catre statul francez, prin Gaz de France); Electrica Banat si Electrica Dobrogea (catre statul italian, prin ENEL); Electrica Oltenia (catre statul ceh prin

CEZ). Nici OMV, cumparatorul Petrom, nu este vreo companie tocmai privata, statul austriac facand jocurile prin pozitiile detinute in concern.

Nici o tara din regiune nu si-a privatizat compania petroliera cu un investitor strategic, adica pierzand orice control.

Atat Ungaria, cat si Polonia sau Austria, nemaivorbind de tarile vest-europene, au facut-o cu investitori de portofoliu, pentru ca actionariatul sa ramana diseminat, iar statul, cu anumite participatii (chiar daca aparent sau real minoritare), cu care sa poata avea totusi un cuvant de spus.

Nici o tara europeana nu si-a privatizat si nici nu are in program sa privatizeze intregul sistem energetic. Daca nu din alte motivatii, oricum din acelea de securitate nationala, care sunt implicate in domeniu si care justifica prudenta fata de privatizari „tout azimut”!

Nici o tara din lume nu si-a privatizat catre capitalul strain intreg sistemul bancar si nici nu exista vreuna care sa aiba in intentii asa ceva, precum in Romania, in perspectiva privatizarii BCR si CEC. Dimpotriva, fiecare din sistemele bancare vest-europene este dominat de banci din tara respectiva.

Inutil de subliniat ca, fara banci cu capital autohton, industria nationala si, ce sa mai vorbim, agricultura si intreprinderile mici si mijlocii sunt toate condamnate din start.

In ce priveste bilantul financiar al privatizarii, se sta si mai prost. Dupa estimatii oficiale, pana la mijlocul anului trecut se cheltuisera pentru privatizari – respectiv pentru a face privatizabile societatile de stat scoase la vanzare macar prin stergeri de datorii – sume de trei ori mai mari decat s-au obtinut din privatizari.

Exemplul cel mai dramatic este fosta Banca Agricola, in cazul careia, pentru a o face privatizabila, s-a cheltuit aproximativ un miliard de dolari, spre a se obtine din partea cumparatorului – Raiffeisen Bank – 15 milioane de dolari.

Paroxismul in materie de nota de plata in contul privatizarilor a fost atins in cazul privatizarii Petrom si a distributiilor din sistemul energetic. Toate aceste structuri nu aveau numai datorii, ci inca si mai multe creante, rezultand din neplatile din partea clientilor lor indeosebi de stat si cu care noii proprietari straini nici nu se gandeau cumva sa se incurce.

Astfel incat si creantele au fost preluate de vanzator, adica de stat. De fapt, sa nu ne amagim, de catre contribuabil!

Episodul abonamentului la gaze nu adauga prea mult la bilantul-esec al privatizarilor din Romania, dar atrage atentia fara echivoc ca privatizarea in Romania a ajuns o batjocura. O batjocura careia trebuie sa i se puna capat!