Democrati care il omagiaza pe cel care i-ar fi transformat in sclavi (de Tom Gallagher)

Nimeni nu poate spune cu precizie ce-i rezerva viitorul lui Ion Iliescu. In cele mai putin de 15 luni care au trecut de cand Vladimir Tismaneanu l-a salutat ca pe principalul arhitect al democratiei romane, lumea lui Iliescu s-a dezintegrat, in mare parte.

Pentru oricine este acum clar rolul central pe care l-a avut in montarea si coregrafierea pogromului de la Bucuresti impotriva protestatarilor pro-democratie, din iunie 1990. Cele intamplate atunci au aruncat tara in ani lungi de izolare si au facut posibil, pentru unii dintre cei mai sinistri artizani ai regimului Ceausescu, sa se bucure de si mai multa putere decat inainte de 1989.

Numerosi romani s-au simtit deposedati de speranta, atunci cand un om ca Iliescu le-a furat, practic, viitorul, intr-o perioada care, in majoritatea tarilor care s-au aflat pe orbita URSS, a fost un timp al refacerii. Un lucru este, insa, limpede: dupa dezvaluirile de luna trecuta, este improbabil ca moartea sa sa devina un pretext pentru un doliu national de amploare.

Este incredibil, dar Portugalia, care acum 30 de ani a scapat ca prin urechile acului de soarta de avanpost vest-european al Uniunii Sovietice, tocmai l-a inmormantat pe omul care ar fi urmat, mai mult ca sigur, sa ii devina dictator, in mijlocul unor scene de emotivitate exacerbata, orchestrate de premierul Jorge Sampaio, chipurile un moderat.

Alvaro Cunhal, care a condus Partidul Comunist Portughez cu un brat de otel, vreme de peste 50 de ani, a decedat la 13 iunie, anul acesta, la varsta de 91 de ani. Chiar de la prima sa vizita la Moscova, din 1935, Uniunea Sovietica a fost pentru el ca „lumina Soarelui pentru planeta noastra“… – o lumina pe care Gorbaciov a distrus-o cu politica sa de glastnost si perestroika…

In perioada 1974 – 1975, dupa ce Portugalia indurase o asfixianta dictatura conservatoare, Cunhal a incercat sa impiedice tinerea de alegeri libere, sub pretextul ca populatia nu era pregatita pentru democratie.

Au fost infiintate ferme colective pe mari suprafete de pamant confiscate de activisti ai partidului comunist, au fost nationalizate banci si mari companii.

A fost o indrazneata tentativa de a infiinta un stat de factura leninista, iar America, cu moralul slabit din cauza crizei Watergate, se impacase cu ideea ca Portugalia va deveni, dupa Cuba, al doilea stat delincvent din Atlanticul de Nord. Cu toate acestea, 91 la suta din populatia adulta a Portugaliei s-a prezentat la vot, in 1975, pentru a impiedica materializarea unui viitor atat de sumbru.

Impotrivirea hotarata a agricultorilor catolici si a oamenilor de afaceri din regiunile de nord si de centru ale tarii, oameni care se temeau ca erau urmatorii pe lista expropriatilor, i-a obligat pe Cunhal si pe activistii sai sa bata rapid in retragere.

Cei mai multi dintre liderii comunisti europeni de dupa 1917 au fost personaje anoste, conspiratori de culise, care nu se trezeau la viata decat in timpul luptelor interne pentru putere, pentru a aplica linia partidului impotriva rivalilor.

Au existat cateva figuri, ca Wilhelm Thalmann, Lucretiu Patrascanu sau Enrico Berlinguer, care au dat dovada de urme de omenie sau erau dotati cu o profunzime intelectuala care le-a permis sa faca figura aparte, printre aparatcikii selectati de Moscova pentru a exporta cauza revolutiei.

Pornindu-se de la cele sapte decenii de existenta ai lui Cunhal ca militant comunist, a fost construita o legenda care s-a bucurat de o confirmare triumfala, in zilele imediat urmatoare mortii sale.

A fost un revolutionar cu spirit de sacrificiu, care a supravietuit, gratie vointei sale extraordinar de puternice si autodisciplinei, sumbrelor inchisori fasciste si anilor in care s-a ascuns de autoritati.

A fost pictor si romancier, distingandu-se in aceste domenii, in timp ce ducea o viata de lupta politica. Curajos si carismatic in anii sai revolutionari, arata ca un octogenar profet din Vechiul Testament, cu parul sau alb zburlit, cu trasaturile sale parca sculptate de intemperiile vietii si cu elocinta de om care nu s-a indoit nici o clipa de necesitatea cruciadei sale de o viata.

Daca ar fi ajuns la putere, sunt convins ca Alvaro Cunhal ar fi adoptat metodele lui Pinochet sau metode inca si mai autoritare, pentru a-i subjuga pe portughezi, dar 80 la suta dintre acestia i-au respins viziunea politica.

Pentru Cunhal, caderea Zidului Berlinului si deschiderea portilor gulagurilor au fost dezastre. Fara indoiala ca el a gandit la fel si despre rasturnarea de la putere a lui Nicolae Ceasescu, pe care il vizita in mod regulat.

In Romania, liderul comunist portughez primea tratament la o clinica atragatoare pentru cei care doresc sa-si opreasca imbatranirea. Cunhal si-a pastrat insa calmul si sanatatea mentala autoconvingandu-se ca aceste reculuri ale cauzei erau simple „incidente de parcurs“ si ca, in cele din urma, marxismul va birui ceea ce ii este potrivnic si va triumfa, totusi, in lume.

Daca presedintele Sampaio ar fi inteles semnificatia ocaziei, lui Cunhal i s-ar fi acordat respect, la moartea sa, dar intr-un mod retinut. In loc sa procedeze astfel, seful statului portughez a rostit un discurs inlacrimat, in ajunul inmormantarii, si a decretat o zi de doliu national.

Presedintele a fost emulat de o galerie de personalitati de elita. Pe unii dintre acestia, Cunhal i-ar fi eliminat, probabil, daca Istoria ar fi fost de partea lui, asa cum au fost eliminati Jan Masaryk sau Iuliu Maniu.

Timp de mai multe zile, liderii unei tari si-au pierdut judecata, aducand omagii extravagante unei persoane care, daca ar fi avut ocazia, ar fi fost un tiran, ar fi inlocuit o dictatura de dreapta cu una mult mai rea, de stanga.

Nu ar fi lipsit de sens ca fostele tari comuniste care au devenit membre ale Uniunii Europene in 2004 sa ceara explicatii Lisabonei. Elita portugheza poate, daca asa doreste, sa isi batjocoreasca istoria recenta – dar atunci cand glorifica personaje ca Alvaro Cunhal, ea isi bate joc de suferintele indurate, intre 1945 si 1989, de polonezi, de unguri, de romani si de multe alte natiuni.

Portughezii care voteaza cu comunistii reprezinta in prezent sub zece la suta din electorat, dar Partidul Comunist Portughez a reusit o indrazneata lovitura propagandistica, prin crearea unui nou erou national.

In cea mai mare parte a Europei, opinia preponderenta este aceea ca secolul al XX-lea a fost o epoca a conflictului intre comunism si fascism si, prin urmare, personaje de felul lui Cunhal merita cinstire pentru a se fi aflat de partea eroica a baricadei.

Dupa cum a demonstrat insa Cartea Neagra a Comunismului, secolul trecut a fost martorul unui teribil conflict intre fortele democratice si doua forme de totalitarism – fascismul, dar si comunismul.

Multe persoane importante din Portugalia, care ar fi trebuit sa stie ca asa ceva nu se face, au tradat cauza libertatii atunci cand l-au ridicat la rang de erou pe un om care le-ar fi inrobit tara, daca i s-ar fi oferit ocazia.

In cazul in care acest comportament alarmant manifestat luna trecuta la Lisabona reflecta o tendinta generala, in UE, de a fi impaciuitor cu comunistii, considerandu-i onorabili si bine intentionati in ratacirea lor, atunci Ion Iliescu ar trebui sa o apuce spre Vest.

Judecand dupa directia in care evolueaza lucrurile astazi, probabil ca pe tarmul Atlanticului el va avea parte, din partea unor oameni care nu vad nici un pericol dinspre Stanga, de mai multa simpatie decat cea la care se poate astepta in propria sa tara, care il va judeca pentru o foarte lunga lista de fapte de banditism si minciuni.

Traducere de Iosif Klein Medesan