O dubla neeleganta (de Mircea Cartarescu)

Demisia recenta a doamnei Mona Musca din functia de ministru al Culturii nu e OK, din orice directie ai privi-o. Politic, ea nu face decat sa mareasca turbulenta in care traim, iata, de vreo luna si jumatate, de cand cu Curtea Constitutionala, Legea Justitiei si anticipatele. Alianta D.A. si Guvernul ei trec printr-o criza interna si au probleme mari de credibilitate.

La randul sau, partidul liberal nu se simte nici el prea bine. Tuturor acestor instante, demisia Monei Musca le aduce prejudicii de imagine si nu numai. E un gest politic urat si neloial, indiferent de ambalajul etic in care fosta doamna ministru a incercat sa-l prezinte.

Dincolo de aspectele politice, nici din punct de vedere strict pragmatic, functional nu e bine ce s-a intamplat. Mona Musca era foarte apreciata ca ministru al Culturii. Mare diferenta, oricum, fata de pesedistul Razvan Theodorescu, membru al clicii odioase de intelectuali iliescieni protapiti in posturi inalte.

Si atunci, cum sa parasesti un loc pe care ai avut sansa sa-l reformezi, sa-i schimbi imaginea si metodele, sa-l faci sa aiba o buna reputatie, prima data dupa zece ani? Timpul a fost prea scurt ca sa poti indrepta totul pe o linie corecta, abia de-aici incolo ar fi trebuit sa arati ca intentiile tale pot da si roade adevarate, vizibile pentru toata lumea.

Dezertarea politica se cupleaza astfel si cu o neasteptata dezertare profesionala.

Cu toate acestea, nu ma grabesc sa arunc in mod absolut un blam asupra simpaticei noastre politiciene. Motivatiile ei interioare au si un aspect de inteles din punct de vedere politic si uman.

Doamna Musca si-a justificat gestul ca un gest de onoare: nefiind de acord cu linia politica a actualului prim-ministru, a socotit ca e de datoria ei sa paraseasca ministerul si alte functii care-i erau incredintate de acesta. Frumos, poate, dar total ilogic. Primul-ministru (chiar daca e si seful partidului tau) nu e un fel de tatuc care-ti da o slujba ca sa te lege de el si de interesele lui.

Poti fi mai departe un bun ministru fara sa urmezi nici politic, nici pragmatic linia lui. Ba chiar e mai bine si mai sanatos asa. Nouazeci si noua la suta dintre politicieni n-ar fi facut acest „sacrificiu de onoare” si nimeni n-ar fi avut nimic de spus.

In realitate, demisia Monei Musca are doua motivatii strans interconectate. Daca le citesti cum trebuie, iti dai seama ca ea nu putea, politic si omeneste vorbind, sa actioneze altfel in contextul actual, pentru ca dumneaei nu e „nouazeci si noua la suta dintre politicieni”, ci o personalitate puternica si speciala.

Prima motivatie e destul de evidenta. Mona Musca e un om ambitios si care-si gandeste cariera politica pe termen lung. E o forta, tinteste la cele mai inalte functii politice si, as adauga, e indreptatita la ele. Pentru ea, caderea lui Tariceanu dupa aceasta trista vara a devenit o evidenta – cum e si pentru noi toti – si nu s-a vazut dispusa sa-l urmeze.

Si-a aratat limpede, inaintea tuturor, preferinta pentru Stolojan, care i-ar putea deschide o perspectiva politica imposibila sub actualul prim-ministru. De aici, tradarea acestuia din urma, pacat care-n politica nu e deloc capital: se-ntampla in fiecare zi.

Cealalta motivatie e omenesc-prea-omeneasca. Cand Mona Musca a preluat Cultura, am scris un articol in care ii aratam ca n-a facut bine.

Ministerul Culturii, unul dintre cele mai neinsemnate (unii spun chiar ca, daca n-ar exista, nu i s-ar observa lipsa), nu era un post pe masura ambitiilor Monei Musca, aspiranta inca de pe-atunci la presedintia Camerei Deputatilor, posibil observator la Uniunea Europeana, politician cu un drum deschis spre cele mai ametitoare functii in partidul ei si in stat (de ce nu si spre cea suprema?).

In Ministerul Culturii, pe care si l-a imaginat in cine stie ce nuante pastelate, ea s-a vazut trasa, dimpotriva, pe linie moarta, inhamata la o caruta care-a stors-o de puteri fara sa-i dea cea mai mica satisfactie, indepartata de adevarata politica, cea „generala”, nespecializata, unde se fac marile jocuri.

Frustrarea ei a crescut pe masura corvezilor care i s-au impus, a conflictelor meschine, a certurilor pe buget, a presiunilor din toate partile. Cred ca in aceste luni ea a avut timp sa mediteze la greseala facuta si, cu primul pretext, a gasit o iesire, „eleganta” in viziunea ei, dublu neeleganta in viziunea noastra.

Daca, poate, si-a salvat cariera politica pe viitor, cred ca doamna Musca a iesit sifonata in prezent din povestea demisiei, pe care omul de pe strada n-a vazut-o ca pe un gest de onoare, ci ca pe unul politicianist, in prelungirea jocului cu demisia al lui Calin Popescu Tariceanu.

Dovada ca in politica noastra de partid, meschina si murdara, nici macar un om din alta plamada, ca Mona Musca, nu poate rezista cu imaginea nepatata.