Democratia schimonosita (de Mircea Cartarescu)

Cineva scria undeva – dar nu mi-am propus niciodata in mica mea rubrica sa obosesc cititorul cu informatie inutila – ca democratia ca forma de guvernamant nu poate fi aparata cu argumente pozitive. Adica nu poti spune despre ea ca e o forma buna de guvernare, ci doar ca nu e atat de rea ca altele.

Asta inseamna sa consideri ca omul nu a reusit inca sa gaseasca o forma satisfacatoare de conducere politica, ci doar o multime de modalitati rele si foarte rele, ce pot fi ierarhizate in functie de nocivitatea lor. In acest posibil clasament, democratia ar fi forma cea mai putin vatamatoare. Habar n-am daca este asa sau nu.

Nu am destula cultura politica sau istorica sa pot polemiza cu autorul respectiv. Personal, cred mai degraba ca democratia este un termen-umbrela pentru multe sisteme de guvernare si ca, aplicata in conditii improprii, gresit inteleasa, extinsa peste limitele ei sau, dimpotriva, prea restransa, ea da nastere la variante dintre care unele pot deveni odioase.

Nu degeaba Platon (na, ca nu m-am abtinut, totusi) credea ca tirania decurge direct din democratie. Poate, dar din care democratie?

Ce vreau sa spun aici e ca desi democratia, aplicata unui popor care stie s-o pretuiasca (adica unui popor deja democrat), mi se pare o forma buna de guvernare, nu neg ca ea are si efecte perverse, unele dintre ele foarte greu de inghitit. E un sistem lent, ezitant, pierdut in deliberari si negocieri nesfarsite.

Faimosul caracter ruminativ al omului european (Hamlet analizeaza la nesfarsit in loc sa actioneze) vine si din esenta lui democratica. Acest caracter tranzactional impiedica realizarile spectaculoase, succesele peste noapte, victoriile bruste si marete, dar in acelasi timp impiedica si savarsirea unor greseli catastrofale, pe care o societate guvernata cu mana de fier le savarseste cu usurinta.

Democratiile sunt mari sisteme statistice si defensive care, desi nu stralucesc in lupta, castiga aproape intotdeauna razboaiele.

Caracterul tranzactional al democratiei, eficient in societatile cu democratie reala, degenereaza insa in caricatura sa in lumile unde democratia a fost tarzie si de import. Aceasta schimonoseala se numeste politicianism si reprezinta azi unul dintre cele mai tragi-comice efecte perverse ale foarte tinerei noastre democratii.

Politicianismul romanesc nu a fost inventat dupa 1989. El a fost cancerul vietii noastre politice in toata perioada cat, de bine, de rau, am avut democratie parlamentara in Romania.

Politicianismul a insemnat autonomizarea jocului politic, desprinderea lui de propria sa ratiune – servirea intereselor nationale si a binelui public –, transformarea sa intr-o vesnica negociere intre partide, sterila, ineficienta, exasperanta. Lentoarea se transforma aici in blocaj, ezitarea in abulie, deliberarea in trafic de influenta si-n targ oneros.

Cel mai evident si mai catastrofal efect al politicianismului il reprezinta astfel renuntarea la criteriul valorii personale a celor plasati in posturi de conducere si inlocuirea sa cu criteriul apartenentei politice.

Asa au aparut si apar mereu politruci grotesti, fara nici o calificare, fara nici o competenta, la conducerea ministerelor si in posturile de inalti functionari de stat, pe cand oamenii valorosi fara apartenenta politica nu au nici umbra unei sanse.

Tristul paradox, in cazul politicii romanesti, este ca suntem cu atat mai amenintati de politicianism cu cat guvernarea se considera (si chiar este) mai democratica.

Cata vreme Iliescu, de exemplu, si partidul sau cu multe nume succesive au guvernat, ei au exercitat un fel de tiranie natanga: nu era nimic de negociat, totul se rezolva prin forta bruta, iar partidul tindea sa se identifice cu insusi statul.

Dimpotriva, in cazul guvernarii mult mai democratice a celor doua coalitii, Conventia Democratica si Alianta DA, am asistat stupefiati si neputinciosi la transformarea scenei politice intr-un mare joc de societate, in care algoritmul raporturilor de forte intre partidele aliate a devenit singurul obiect real al negocierilor politice si, pana la urma, al exercitarii puterii.

Daca guvernarea dictatoriala a PSD ne strivea prin dispretul cinic pe care ni-l arata tuturor, am ajuns sa fim aproape la fel de furiosi si exasperati si de vesnicele inghionteli si dispute de scolari idioti ale partidelor care pretind ca fac un joc democratic.

Din fericire, avem azi experienta anilor ’30, care ne-au invatat cat de catastrofal e sa renunti la o democratie, fie si caricaturala, in favoarea dictaturii. Cand jocul democratic se joaca fie si in forma sa degradata, mai e o sansa. Cand in scena intra tirania, s-a terminat.