Statul declanseaza lovitura de stat (de Traian Ungureanu)

Republica Romania e un stat slab si nimic nu e intimplator sau neintentionat in viata riscanta a statelor slabe. In general, tocmai pentru ca nu participam la ea, ne cunoastem bine drama. Istoria ei e, de la bun inceput, istoria excluderii societatii si inlocuirea dreptului public cu dominatia oligarhica. Acest proces brutal si harnic a lasat in urma o schema simpla.

Statul a retinut un singur drept si le-a pierdut pe toate celelalte. Caci statul roman are la dispozitie, astazi, doar monopolul asupra violentei legitime, pe care l-a cistigat in 1989 si l-a aparat, ultima oara, la Stoenesti, in 1999.

In rest, economia resurselor primare, de la petrolul din care se fac costumele si convingerile dlui Patriciu la lemnul din care se fac acele de cravata si principiile dlui Verestoy, a fost inghitita de oligarhie. Mediile de informare si Justitia, plamini ai respiratiei publice in orice societate cu bust demn de muzeu, au alunecat in aceeasi punga.

Acest desen a ramas necorectat pina in august 2005. Atunci s-a ciocnit, pentru prima oara, obisnuinta grupurilor oligarhice de a dicta politica economica, legislatia si justitia cu pretentiile renascute ale statului. Incepea asa-numitul conflict Patriciu-Basescu, spectacol mediatic si inclestare subterana, fara precedent in turmatica lume politica a ultimilor 16 ani. Convulsie continua.

Martori sint silueta tumefiata de insulte si inscenari a ministrului Justitiei, onoarea pierduta si iar pierduta a celui mai cunoscut si insemnat ziarist al momentului si planul de anexare ostila a liberalilor, lansat de PD.

Jurnalul de front al acestei ciocniri e trivial. Insa dezordinea si mizeria ascund un act major. Caci lupta cu despotismul mediatico-politic al oligarhiei nu putea incepe in numele unui stat lipsit de directie, energie si pilot. Aici e de inteles functia istorica a prezentei lui Traian Basescu in fruntea statului.

Presedintele Romaniei a relansat ideea elementara a revenirii statului la rangul si locul natural, intr-o societate care iese din schema de exploatare privata si devine domeniu de coexistenta civila. Pentru asta, statul nu trebuie sa cumpere actiuni sau sa umple zarile de documente, ci sa readuca sub control public principalele sale institutii, in primul rind Justitia.

Vorbind miercuri, la Ministerul de Interne, despre sprinteneala cu care „mafia ajunge pe masa Guvernului”, presedintele Basescu a descris mecanismul prin care un cerc restrins a cucerit, practic, puterea de guvernare. Vorbind despre tentativa de a introduce Portile de Fier intr-un contract de plastic, presedintele l-a numit pe Codrut Seres (dupa ce ziarul pe care il cititi a dezvaluit planul).

Si tehnicile si practicantii au fost numiti suficient. Nu era nevoie de mai mult. Romanii au o intuitie fara egal, la marginea gropii de gunoi centrale. Cei care i-au reprosat presedintelui ca nu a citit lista nominala a baletului penal national au dovedit doar ca tabloidizarea ia prizonieri.

Adevarata miza a interventiei prezidentiale e de gasit in citeva cuvinte care explica infinit mai mult decit lista celor mai noi decorati cu Meritul Infractional. Iata-le: „Statul roman nu are inca institutii perfecte, are institutii care incearca sa prinda vremea din urma”.

E o descriere exacta a momentului istoric pe care Romania il traverseaza, cu mare intirziere si cu si mai mare necesitate: pasul spre o viata de stat normala, despartirea de arbitrar si reincarcarea institutiilor cu functia lor naturala. Altfel spus, o lovitura de stat organizata de stat. Basescu devine astfel primul presedinte care isi pune problema echilibrului general al lumii romanesti.

Aceasta ruptura desparte istoria recenta in doua. Prima parte a fost dominata, inutil, din punct de vedere public, de Ion Iliescu, un presedinte mult mai slab decit se crede indeobste. Iliescu a functionat in mina unei oligarhii in crestere, iar aceasta i-a garantat longevitatea ilegala.

In toata aceasta epoca de indiferenta agresiva, Iliescu a neglijat total problema puterii suverane de stat si a masacrat toate ipotezele privitoare la autonomia Justitiei. La un capat, Tratatul de prietenie cu URSS, la celalalt, gratierea lui Miron Cozma.

Odata cu Traian Basescu si cu pragmatismul lui coerent incepe, ezitant dar sincer, opera de reconstituire a dreptului public. Mijloacele sint discutabile si aparitia unui partid prezidential pedisto-liberal va aduce, curind, dupa obiceiul hepatic al presei noastre, acuzatia de carlism. Insa directia si obiectivul sint corecte: limitarea terenului de desfriu al oligarhiei, in sfera vietii publice.