Biserica romana unita si martira este uitata (de Gelu Trandafir)

Traim o vreme in care repere morale si institutii se prabusesc ori sunt contestate. Si este ascuns sau doar uitat tocmai exemplul contrar, al rezistentei institutionale a Bisericii Greco-Catolice.

Nu este vorba doar de o marturie de credinta data de greco-catolici, ci de una care a slujit idealurile nationale, aratand ca in fata tavalugului comunist nu si-au plecat capul chiar toate institutiile romanesti. Doar printr-o nefericita eroare Biserica Greco-Catolica a reintrat meteoric in discursul public.

Cand a anuntat desecretizarea dosarelor clerului, Traian Basescu enumera si Biserica Romana Unita cu Roma printre cultele care au actionat legal pe teritoriul Romaniei inainte de 1989. Pe preotii si episcopii greco-catolici a caror Biserica fusese scoasa in afara legii ii gaseai insa in puscarii sau, daca au supravietuit regimului de exterminare, cu domiciliul fortat prin manastiri ortodoxe.

Cei aflati „in libertate” tineau slujbe clandestine prin casele credinciosilor. „Chiar daca ne vor lua bisericile pana la o vreme, ne vom face biserica acasa”, le spusese de la Blaj, in octombrie 1948, episcopul martir Ioan Suciu.

La anuntul desecretizarii, presedintele a cerut clementa CNSAS in judecarea clerului. Bisericile „au trebuit sa supravietuiasca” intr-o perioada in care ateismul fusese introdus in toate institutiile statului, spunea Basescu.

De la capii bisericilor crestine se cerea insa mai mult decat simpla „supravietuire”. Ei trebuiau in primul rand sa nu-si sminteasca turma prin colaborarea cu statul ateu, sa fie marturisitori ai credintei in Hristos in fata credinciosilor. „Va vor ameninta, va vor bate, va vor duce la judecati si inaintea judecatorilor. Nu va infricati.

Dumnezeu este pentru fiecare din noi, si nu ne va lasa sa fim ispititi si sa suferim mai mult decat putem. (…) Sa nu fim o turma de Iuzi, ci de marturisitori ai credintei, fii hotarati ai Bisericii lui Isus in Neamul romanesc”, le cerea in 1948 preotilor si credinciosilor greco-catolici episcopul Suciu. Dar nu poti cere tuturor sa aiba vocatie de martiri.

Adevarul este ca puteai trece cat de cat onorabil prin acele vremuri si fara a fi martir, chiar si cu pretul unor compromisuri. Trebuia doar sa nu provoci altora suferinta. Si am vazut numeroase exemple in care oameni santajati au fost fortati sa colaboreze, dar s-au ferit sa le faca rau semenilor lor.

Crestinii cu atat mai mult erau chemati sa nu provoace suferinta altora.Or, dupa cum arata memoriile Cardinalului Hossu sau arhivele CNSAS, inalti ierarhi care conduc astazi Biserica Ortodoxa au fost alaturi de Securitate si Partid in prigonirea „fratilor” greco-catolici. Chiar actualul Patriarh, episcop vicar pe atunci, a jucat alaturi de statul ateu.

I-a vizitat pe episcopii greco-catolici in 1948, la Dragoslavele, pentru a le aduce monitorul oficial de desfiintare a bisericii unite. Dupa 1956, s-a ocupat personal de imprastierea si izolarea lor pe la diferite manastiri. Pe atunci, Biserica Ortodoxa avea o problema. Cativa episcopi greco-catolici supravietuisera inchisorii de exterminare de la Sighet.

Stateau impreuna la manastirea ortodoxa de la Curtea de Arges si erau vizitati de diplomati straini, credinciosi si preoti clandestini. Incepusera sa curga memoriile pentru reintrarea in legalitate a Bisericii Greco-Catolice.

„Capeteniile bisericesti alarmate au alergat la guvern, aratand ca in acest chip se va ajunge la rasturnarea a ceea ce s-a facut in 1948.” Astfel descria Iuliu Hossu reactia ierarhiei Bisericii Ortodoxe Romane, care numai a incercare de „supravietuire” nu a semanat. Prin urmare, si la cererea „fratilor” ortodocsi episcopii greco-catolici au fost imprastiati aiurea pe la diferite manastiri.

Chiar vicarul Teoctist i-a dat Cardinalului Hossu vestea despartirii de ceilalti episcopi uniti. „Am ascultat cu mare durere, adevarata consternare: „Mai trista veste nu ne puteati aduce””, isi aminteste cardinalul greco-catolic in memoriile sale discutia cu vicarul Teoctist. „Am mai adaugat cuvintele cu care am terminat: „Ceea ce faceti faceti-o crestineste si romaneste!”.”

In relatia cu greco-catolicii, ca institutie, Biserica Ortodoxa a trecut de pragul „supravietuirii”, al unor compromisuri ce puteau fi acceptate in numele salvarii institutiei, vazand in venirea comunismului de la Moscova o oportunitate.

Iar Biserica Unita, tot ca institutie, si-a asumat ca si pana in 1918 o misiune de aparare a idealurilor nationale, dincolo de granitele confesionale. Imediat dupa revolutie, Alexandru Todea rostea adevaruri greu de ascultat si uitate astazi de public: „Daca Biserica Greco-Catolica ar fi acceptat (n. r.

– sa renunte la unirea cu Roma), era identica cu Biserica Ortodoxa fiindca era in ea, iar acum, la sfarsit, caracterizarea ar fi aceeasi. Am fi toti niste tradatori”.

Cardinalul Todea sublinia ca, in acele vremuri cumplite, Biserica Greco-Catolica a slujit idealul national ca organism, nu doar prin marturia curajoasa a unora din membrii sai: „Daca toti ar fi urmat pilda Bisericii Romane Unite, pilda lui Iuliu Maniu si a lui Gheorghe Bratianu, nu ar fi fost degradarea formidabila de astazi”.

In scrisoarea apostolica „Veritatem Facientes”, Papa Pius al XII-lea recunostea meritele acestei marturii date de Biserica Romana Unita cu Roma: „Sarut lanturile cu care sunt legati episcopii si preotii acestei Biserici”. Statul roman insa intarzie sa le recunoasca. Intronizarea ca Mitropolit, la Cluj, a lui Bartolomeu Anania a beneficiat de o prezenta numeroasa a celor mai inalti demnitari.

La Blaj, cu ocazia unui eveniment cel putin la fel de important (ridicarea Bisericii Unite la demnitatea de Arhiepiscopie Majora, Mitropolitul Muresan avand de-acum prerogativele unui Patriarh), cu exceptia prezentei Monicai Macovei, inaltii demnitari ai statului roman s-au limitat doar la a transmite felicitari discrete.

Un pacat public nemarturisit inca, savarsit contra Bisericii Greco-Catolice, apasa greu pe umerii Bisericii Ortodoxe si ai statului roman.