Eurosganian si Avanasiu (de Traian Ungureanu)

Relatiile directe ale Romaniei cu Uniunea Europeana s-au stabilizat. Numai zimbet si distanta. Ei ne cedeaza monopolul asupra livezilor din sudul Angliei, noi le trimitem o jumatate de comisar Eurosganian.

Ambele parti au inceput jocul cu masca pe fata. In spatele rictusului oficial domnesc si se hranesc reciproc lipsa de incredere si neseriozitatea. Am ajuns aici prin mijloace proprii. N-are rost sa dam iar vina pe faimoasa manie conspirativa a unui Occident mereu ocupat cu persecutarea romanilor. Lucrurile stau mult mai simplu.

Mai intii problema popririlor pe forta de munca romaneasca, in Anglia si, curind, in alte viitoare surori, oarecum vitrege, de Uniune Europeana. Explicatiile curg: dilemele si deruta electorala ale Guvernului, ale guvernului britanic, asaltul de presa instrumentat impotriva emigrantului roman. Adevarul fundamental e cum nu se poate mai diferit si neconvenabil.

El trimite la lipsa de miscare si viziune a sistemului politic romanesc, la incapacitatea generala a ansamblului oficial de a face pasi pozitivi spre occidentalizare. Altfel spus, cauza e inapoierea, forma ei imediata de manifestare e intirzierea, iar efectul e marginalizarea.

In termeni practici, indiguirea fortei de munca romanesti a fost posibila numai si numai pentru ca statul roman a aparut la portile Uniunii Europene tirziu si a fost admis conjunctural. Si mai clar: daca Romania era admisa in 2004, o data cu primul val est-european, ea gasea piata muncii deschisa.

Pornind la drum abia in 2007, Romania gaseste piata muncii saturata de polonezii, cehii si balticii scapati cu primul val si are acces direct doar la spaimele presei si la calculele politice ale administratiilor nationale. Asadar, Romania culege, acum, roadele vechilor sale indeletniciri favorite: ezitarea si simulacrul reformist.

In 2004, am fi fost un premiant cu profit maxim, in 2007 vom fi admisi la un ospat in parte consumat.

Nimic nu confirma mai vizibil impasul din relatia cu UE decit primul nostru export: comisarul candidat propus de primul-ministru. Varujan Vosganian e un om perfect stimabil, dar nu e, din cite se stie, nici Monica Macovei, nici Mihai Razvan Ungureanu. Candidatura lui Vosganian e un anume gen de compromis, in care arta politica romaneasca, sau mai degraba lipsa ei, exceleaza.

Vosganian e, adica, un rezultat involuntar, produsul secundar al fortelor care dicteaza mersul nostru politic: intriga si incompetenta. Acolo unde primul-ministru avea la dispozitie doua candidaturi de substanta, decizia a fost adjudecata de necesitatile gherilei liberale.

Primul-ministru, altfel atent sa apara in public purtind medalia de campion al europenizarii, e la al doilea spectacol de incompetenta, dupa indepartarea lui T. Baconsky, spre mai buna hartuire a ministrului de Externe, M.R. Ungureanu. Tariceanu a judecat aceasta problema in termenii conflictului cu Traian Basescu, asa cum a judecat si relatia cu NATO si Statele Unite: in folosul AVAS.

E o gluma, dar nu cea mai nemotivata gluma. Teodor Atanasiu a devenit, ca gura de foc impotriva Presedintiei, un personaj supradimensionat.

Atit de important incit negocierea viitorului sau a pus in bratele premierului numirea viitorului comisar european si a fortat o rocada multipla: Atanasiu devine Avanasiu, noul presedinte AVAS, fostul presedintele AVAS devine consilier al primului-ministru, Apararea trece la PD, iar comisarul Vosganian lasa liber un post de deputat care readuce la viata vreun candidat, initial ingropat sub lista.

In treacat fie spus, calculele primului-ministru s-au soldat cu un esec masiv si personal. PD a cistigat un minister greu, iar Tariceanu a creat murmure intre liberalii care observa ca primul-ministru promoveaza, in Vosganian, un membru recent (2003) si ca e un mare amator de batalii pierdute cu presedintele Basescu.

Insa problema de fond nu e insingurarea viitoare a primului-ministru, ci incapacitatea sistemului politic romanesc de a se smulge, macar in momentele festive, misticii localiste, egoismului si, in cele din urma, inapoierii care ii garanteaza un rol marginal si, desigur, o deplina si amabila lipsa de respect in Europa.