Tuti tu tututu! (de Razvan Exarhu)

„Asa se spune ca a cerut Ion Iliescu doua ceaiuri la camera 222, pe cand se afla intr-un hotel din SUA.”

Sintagma tuti tu tututu face parte din farmecul unic al englezei cu personalitate practicate de Iliescu.

Dar dincolo de aceasta anecdota, sintagma trebuie cunoscuta de cat mai multi oameni intregi la cap. Nici nu mai are importanta daca povestea este adevarata sau nu din moment ce ea exprima perfect relatia generala dintre ceea ce se spune si ceea ce se intelege.

Sau relatia dintre ceea ce-si doresc oamenii si ce li se intampla, dintre ceea ce mimeaza si ceea ce simt, dintre ceea ce afirma si ceea ce fac. Tutitutututu este ceea ce ajunge lumea cand incape pe mana nepriceputilor, este colectia de frustrari, de prostii, de dorinte mutilate si de neputinta.

Este incapacitatea organica de a comunica, proprie unei uriase retele de telefoane extrem de mobile. Daca ascultati cu atentie zumzetul inconjurator, veti auzi aceasta formula fascinanta reprodusa la nesfarsit de milioane de voci, in milioane de formule si circumstante. Impingand situatia la absurd, Tutitutututu apare ca un fel de mantra a unei lipse fundamentale.

Aceea a absentei respectului de sine. Cred ca demnitatea elementara, statura bipeda te pot impiedica sa te transformi intr-un vorbitor de tutitutututu. E nesfarsita mirarea in fata entuziasmului cu care niste fiinte umane, care pretind sa le vorbesti cu domnule sau macar cu tanti, isi smulg hainele pentru o lingura de fasole si un pahar de bere gratis.

Vad scene cu pensionari dezlantuiti care se imbrancesc ca niste campioni de wrestling pentru toate rahaturile, pentru cele mai jegoase oferte sau pentru cele mai josnice cauze.

Aceiasi luptatori pentru sarmale, aceiasi arhangheli ai colivei si mititeilor plimba diversi nepotei prin parcuri, educandu-i si ingrijindu-i pentru a putea si ei intr-o zi, atunci cand se vor face suficient de mari incat sa scuipe din masina, sa renunte la respectul pe care si-l datoreaza.

Asa ajung unii sa si manance, sa si vorbeasca, sa si traiasca un tutitutututu continuu, care devine sinonimul oricarei notiuni. Din moment ce acest inlocuitor universal seamana intotdeauna cu ceva, obisnuinta si lipsa oricarui termen de comparatie ii ofera statutul de realitate.

Nimeni nu sta sa analizeze precizia formularii, daca aduce cu ceea ce li se pare ca ar vrea sa auda, atunci e bine, ne intelegem.

Animalele needucate aduc cu niste oameni, pentru ca reusesc sa balmajeasca ceva in timp ce umplu universul de termopane, pensionarii par de treaba pentru ca au parul alb si seamana cu personajele pozitive din desenele animate, copiii sunt draguti pentru ca sunt mici, iar mizeria si uratul sunt normale pentru ca asta e lumea in care traim, stimati telespectatori.

Daca cineva contorizeaza cine educa pe cine, orice discutie pare totalmente exclusa. Din moment ce stai in plastic de mic, cum ai putea vreodata sa ajungi sa apreciezi frumusetea unei camasi albe de poplin?

Daca tot ce poti sa spui si sa faci este tutitutututu, este normal sa ti se para absurda si demolabila orice formulare care nu contine macar un tuti sau un tutu. Vad ca multa lume care nu se spala la fel de mult pe cat bate campii e ingrijorata ca nu au auzit tinerii din ziua de azi de Kafka.

In schimb, faptul ca o societate este dresata sistematic in spiritul umilintei si precaritatii nu starneste tot atatea vociferari. Cred ca una dintre marile devize care strajuie institutia imbecilizarii nationale este rasturnarea unui celebru dicton frantuzesc. Seuls les idiots ne changent pas d’avis.

La noi, dimpotriva, idiotii sunt mandri sa-si pastreze intacte parerile peste ani. Tutitutu nu se schimba, se preda revazut si adaugit generatiilor care vin. Mi-am adus aminte de o intamplare impresionanta povestita de un prieten medic – si nu trebuie luata drept un exemplu absolut.

O femeie de serviciu dintr-un spital, mult bun-simt, mai putina educatie, o viata chinuita, un sot alcoolic si violent, multe nopti dormite pe apucate prin spital dupa un scandal acasa.

Femeia pleaca in Italia, munceste si se recasatoreste. S-a intors in Romania dupa trei ani de absenta pentru acte si altele si il viziteaza pe prietenul meu.

Ii marturiseste ca nu a auzit in Italia, in trei ani, atatea injuraturi violente cat a auzit in Bucuresti intr-o singura zi. Si aici vine partea tare. Spune – domnule doctor, stiti ce ma sperie? Mi-e teama ca si eu eram la fel. Parlez-vous tutitutututu?