Condamnarea si personificarea comunismului (de Sabina Fati)

La 17 ani de la caderea comunismului, presedintele Romaniei a fost nevoit sa-si citeasca discursul de condamnare a defunctului regim pe fondul huiduielilor si al sicanelor organizate de PRM cu sprijinul PSD.

Aceasta situatie arata nu doar filiatia celor doua formatiuni cu fostul Partid Comunist Roman, ci si incrancenarea continuatorilor vechiului sistem, care supravietuiesc la nivel politic, administrativ sau in serviciile secrete. Si care se tem de simbolistica gestului prezidential fiindca in subsidiar isi dau seama ca lumea lor este pe cale de disparitie.

Zvacnirile nu se vor opri aici, iar zarva din Parlament aduce la lumina intr-un fel ceea ce se intampla pe dedesubt, felul in care actioneaza grupurile de interese impotriva institutiilor statului, felul in care se raporteaza multi dintre politicieni, inclusiv dintre cei care se afla la putere, fata de reformele juridice si morale.

Traian Basescu este primul presedinte care cere scuze in numele statului roman familiilor care au suferit in perioada comunista si este, de asemenea, primul sef de stat care cere anularea tuturor condamnarilor care au avut baze politice. Dar pentru ca lucrurile sa fie puse in opera e nevoie de sustinere politica.

La fel cum e nevoie de o altfel de majoritate pentru a schimba Legea arhivelor in asa fel incat, spre exemplu, dosarul de cadre al lui Nicolae Ceausescu sa poata fi vazut inainte de trecerea celor 75 de ani de la moartea sa.

Vladimir Tismaneanu, seful comisiei prezidentiale pentru analizarea regimului comunist, a povestit de altfel ca nu a gasit dosarul de cadre al fostului membru al Comitetului Central al PCR, Ion Iliescu.

In Romania insa, trecutul este pastrat cu grija sub cheie de toata lumea. PSD si PRM au vrut intotdeauna sa ascunda aceasta zestre in penumbra, democratii nu au fost nicicand interesati de subiect, iar liberalii se ocupa de el doar in momente electorale. Condamnarea trecutului comunismului a ramas astfel in seama presedintelui.

Dar nici Traian Basescu nu avea apetit pentru subiect, explicand chiar ca el nu a avut de suferit inainte de 1989 si ca nu i-a lipsit nimic: a calatorit, si-a putut cumpara o masina buna, un apartament mare si in general a avut tot ceea ce au vrut el si familia sa.

In cele din urma insa, seful statului a cedat presiunilor venite dinspre cercurile civice si intelectuale care l-au sprijinit in perioada campaniei electorale din 2004 si care se asteptau la o condamnare spontana bazata pe memoria vie a clasei politice care, in mare parte, cunoaste nemijlocit si din proprie experienta viata sub comunism.

Presedintele a preferat un Raport detaliat, facut pe baza cercetarilor in arhivele intredeschise de serviciile secrete si de arhivele nationale, care pastreaza documentele istorice si recente ale PCR.

Dar tocmai amanuntele deranjeaza acum, fiindca regimul nu mai este ceva abstract, ci ia forma unor persoane in viata: Ion Iliescu, Vadim Tudor, Adrian Paunescu, promotori intelectuali ai ideologiei comuniste cu responsabilitati diferite si vini diferite.

Raportul de condamnare a comunismului cerut de Traian Basescu schimba de fapt ordinea istorica pe care Ion Iliescu isi imaginase ca a stabilit-o si in acelasi timp personifica regimul defunct.

In acest fel, Iliescu nu mai este doar „cel care a rasturnat comunismul”, dupa cum incearca sa ne convinga mai tinerii sai colegi de partid care se considera reformisti, ci si fostul propagandist din Comitetul Central al Partidului Comunist Roman, dar mai ales fostul sef al studentilor comunisti (UASCR) in anii represiunilor antistudentesti din 1956-1958.