Liiceanu: „Simularea unei executii in piata publica”

Un cotidian central l-a acuzat in editia de marti pe Gabriel Liiceanu ca ar fi „un plagiator”, cu argumentul ca un pasaj din introducerea cartii sale „Martin Heidegger – Repere pe drumul gandirii” nu ar fi fost pus intre ghilimele; ca ar fi „un dizident post-revolutionar” cu explicatia ca unul dintre textele volumului „Apelul catre lichele” aparut in 1992 ar fi fost datat august 1989; ca

ar fi „un fan al marxismului” pe motiv ca in 1975 l-a citat de mai multe ori pe Marx in lucrarea „Tragicul. O fenomenologie a limitei depasirii”, iar mai apoi, cand cartea a fost reeditata in 1993, a renuntat la referintele respective.

Societatea Romana de Fenomenologie „a luat nota cu indignare de acuzatia absurda de plagiat adusa profesorului Gabriel Liiceanu aparuta in ziarul Ziua din 27 februarie 2007”, precizand ca „cele cateva fraze puse fata in fata, in germana si in traducere romaneasca, nu au aparut intr-un text de sine statator semnat Gabriel Liiceanu, ci chiar intr-un volum al carui autor este Martin Heidegger,

unde notele introductive ale traducatorilor aduc lamuriri de continut ale textelor filosofului german folosind, in chip firesc, propriile sale ilustrari. Nu poate fi plagiat Heidegger intr-un volum Heidegger”.

– Sunteti acuzat de plagiat, de mistificare a biografiei si de alte imoralitati. Astfel, de pilda, vi se reproseaza ca in volumul „Martin Heidegger – Repere pe drumul gandirii” – ati fi plagiat un scurt fragment chiar din filosoful german de care va ocupati. Este o scapare?

– Nu ma faceti sa contrazic ceea ce am spus in micul comunicat pe care l-am dat pentru presa. Pe de alta parte, nu ma pot abtine sa nu va marturisesc – nu stiu daca o sa ma credeti – ca am citit cele doua pagini din Ziua cu un ochi amuzat. Cand lucrurile devin prea enorme, efectul comic este garantat. Incepand, de pilda, chiar cu titlul.

Jocul facil pe „Liiceanu – Liicheanu” ii asaza de la inceput pe autorii acestei mici marsavii in adevarata lor lumina. In loc sa ma denunte pe mine, se denunta pe ei, tocmai prin acest truc grosolan. Iarasi, sa te apuci sa strangi in jurul frumosului meu nume (sunt foarte mandru de el!), care vine de la satul Liiceni din Romanati, etimologii turcesti, macedonene, grecesti, albaneze etc. etc., creeaza o disproportie si o inadecvare care prin ele insele sunt comice.

Cum tot comic este sa afirmi despre un om care a tradus pentru cultura romana cam doua mii de pagini din Heidegger ca de fapt a plagiat trei randuri, si asta chiar intr-o carte a lui Heidegger! Comic este sa spui ca mi-am abandonat „propriul copil” (si nu pe al altuia!), cand toata lumea, ca sa zic asa, stie ca de el ma leaga una dintre cele mai frumoase iubiri paterne.

– Mai sunteti acuzat ca in 1993 cand ati republicat volumul „Tragicul. O fenomenologie a limitei depasirii”, aparut initial in 1975, ati omis un capitol care nu v-ar face acum onoare si in care il citati masiv pe Marx, inclusiv in chestiuni de principiu cum ar fi proprietatea privata.

– Comic e sa-mi ceri socoteala de felul in care hotarasc ca trebuie sa arate forma finala a propriilor mele carti. Din prima editie a Tragicului am scos nu numai cateva pagini despre Marx – pe care le pot semna cu fruntea sus oricand (celor de la Ziua le dau voie sa le publice integral), – ci peste o suta, printre care si o sectiune intreaga despre Nietzsche.

Si am facut-o, repet, nu pentru ca aveam ceva de ascuns (nu am publicat niciodata vreun rand de care sa-mi fie rusine), ci pentru a focaliza mai bine cartea pe tema cercetata. Comic este, in sfarsit, sa spui ca a lasa sa se auda inauntrul unei edituri diversitatea glasurilor in marginea unui autor (Noica, in speta) inseamna a-ti denigra maestrul.

Nu stiu cati oameni de cultura s-au bucurat pe lumea asta de atata afectiune de cata s-a bucurat Noica din partea mea, si asta mai ales postum, cand a trebuit „sa faca fata” in atatea randuri denigratorilor lui de profesie.

Pe scurt: m-am amuzat copios citind paginile din Ziua. Nu mie mi-au facut rau, ci in primul rand imaginii ziarului si cititorilor pe care i-a otravit prin reaua-credinta pusa in joc.

– De ce credeti ca astfel de acuzatii au aparut exact acum?

– Ce sta in spatele acestui atac? Evident ca nu am devenit „important” peste noapte pentru ca am scris 10-11 volume si pentru ca am tradus Heidegger si Platon in romana. „Of”-ul sta in alta parte. Cand un orb vrea sa se bata cu tine, ne spunea Noica, te trage in pivnita.

Oameni ca mine, care incearca sa pastreze un dram de lumina in ei, trebuie trasi de catre cei ce vor sa-i maculeze in intunericul lor. Nimic nu trebuie sa ramana curat in tara asta. Toti trebuie sa fim murdari, ca sa cautionam murdariile altora. Iar daca nu suntem, trebuie sa fim murdariti.

Prin ceea ce am facut de-a lungul anilor – atat inainte de 1990, cat si dupa – am incercat sa ma las cat mai putin contaminat de mizeria istoriei noastre. Dar nu am facut-o ca sa devin reper pentru cineva. Nu mi-am revendicat niciodata acest rol. Am facut-o doar pentru mine.

Nu am scris niciodata vreun apel ca sa pozez pe scena lumii, ci pentru ca am simtit de fiecare data ca un anumit lucru trebuie spus. Inainte de 1990, m-am exprimat cum am putut eu atunci: fie refuzand sa intru in Partidul Comunist, fie spunand sau scriind lucruri pentru care eram tavalit in sedinte sau dat afara din institutul in care lucram.

Dupa 1990, posibilitatea de a spune ce crezi despre lumea in care traiesti a devenit cu mult mai mare. Intr-un fel, astazi avem cu totii si posibilitatea si dreptul si, as spune, si obligatia de a spune cu glas tare ceea ce credem. Evident ca de la „exercitarea” acestui drept mi s-a tras.

Faptul ca am semnat un Apel in care ii dadeam presedintelui Basescu un gir pentru politica lui de pana acum, faptul ca am spus sus si tare ca o mare parte a clasei politice de la noi functioneaza impotriva intereselor tarii, faptul ca am crezut ca e necesara o reforma de tip european a justitiei romanesti – toate acestea se pare ca sunt echivalente cu un delict. Trebuia, evident, sa fiu sanctionat.

Nimic nu trebuie sa ramana curat in tara asta. Toti trebuie sa fim murdari, ca sa cautionam murdariile altora. Iar daca nu suntem, trebuie sa fim murdariti.

Comunicat

In 1990, m-am aflat in fruntea unei liste publice de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane. Dupa 17 ani, textul aparut in editia de astazi a ziarului Ziua reprezinta simularea unei astfel de executii in piata publica. Niciodata cineva nu s-a obosit sa stranga laolalta atatea infamii in jurul persoanei mele.

Imi sunt batjocorite numele, familia, onestitatea profesionala, relatia cu maestrul meu, imaginea publica. A raspunde acestor batjocuri ar insemna sa intru in dialog cu o publicatie de teapa Romaniei Mari. Nu o voi face. Dialogul meu cu autorul articolului si cu ziarul va fi purtat prin intermediul justitiei.

Ramane, desigur, intrebarea – la care fiecare isi poate raspunde cum crede – de ce simplul fapt de a fi semnat un Apel a starnit impotriva mea atata vehementa. In rest, cred ca maturitatea unei societati depinde si de felul in care ea stie sa se indigneze atunci cind abjectia, tolerata, ia forme care sfarsesc prin a ne murdari pe toti. (Gabriel Liiceanu)