Serial - Sfintii inchisorilor Costache Oprisan sau pledoaria filozofului pentru dragoste

Sfintii inchisorilor: Pr. Ilie Lacatusu (1); Valeriu Gafencu (2); Elisabeta Rizea (3); Nicolae Ciolacu (4); Mircea Vulcanescu (5); Pr. Gherasim Iscu (6); Pr. Ioan Negrutiu (7); Dumitru Bordeianu (8); Costache Oprisan (9); Ep. Unit Ioan Suciu (10); Marieta Iordache (11); Monseniorul Ghika (12); Andrei Ciurunga (13); Traian Trifan (14); Cardinalul Alexandru Todea (15); Gheorghe Jimboiu (16).

Constantin (Costache) Oprisan s-a nascut in 1921 in comuna Oncesti, judetul Bacau. Geografia copilariei brazdata de coastele si vaile Podisului Moldovei avea sa-si largeasca orizontul pana la zenitul devenirii sale.

Termina cursurile liceale la Bacau, intrand in viata pe portile tineretii intr-o vreme de mari tulburari pentru tara, in anul 1940, cand se incadreaza in Fratiile de Cruce.

Il audiaza pe Martin Heidegger

Dezlantuindu-se prigoana generalului Antonescu impotiva tineretului legionar (cand justitia avea sa dea condamnari mai mari decat varsta celor condamnati), Constantin Oprisan alege calea exilului si dupa ianuarie 1941 se refugiaza in Germania. Acolo are sansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

Bagat in lagar de nazisti

In urma unui plan pregatit mai dinainte de nazisti, de a-i interna in lagare pe legionarii aflati in Germania, la inceputul lunii februarie 1943 este adus in lagarul de la Buchenwald si Constantin Oprisan, intr-un transport de 9 tineri.

Acolo avea sa fie detinut pana la 24 august 1944, impreuna cu alte sute de legionari, cand scapa cu viata in urma unui bombardament aliat asupra lagarului (care avea sa faca mii de victime, intre care Principesa Mafalda).

Se antreneaza pentru parasutarea in tara

Se elibereaza si, dupa ce se instruieste in scolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau parasutate in Romania invadata de bolsevici. Dar pentru ca frontul avanseaza foarte rapid (urmare si a prabusirii frontului romanesc), in primavara lui 1945 se sisteaza programul parasutarilor si grupul este abandonat.

Sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotararea sa plece spre tara, strabatand Ungaria in mars, strecurandu-se clandestin peste frontiere, pentru a infrunta dusmanul bolsevic.

Studentul preferat al lui D.D. Rosca

Dupa ce a venit din Germania, Costache Oprisan preia sefia Fratiilor de Cruce pe tara. Totodata, in 1946 se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, D.D. Rosca. Acesta din urma, dandu-si seama ca nu are in fata un student ordinar, cand a fost vorba de existentialisti, l-a pus pe Oprisan sa tina cursul in fata studentilor.

A fost ceva extraordinar, tanarul student probandu-si inteligenta nemaipomenita si capacitarea rar intalnita la tinerii de varsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani d emunca silnica

Se casatoreste in 1947 (cu Constanta). Continua reorganizarea Miscarii Legionare – cu toate rusii invadasera tara.

Ernest Mafte, si el legionar incadrat, povesteste:

„Eram in Bucuresti la Teatrul Poporului. Si m-am intalnit cu el zece duminici, in fiecare duminica in alta Biserica. «Ci – imi zice el – io sa iau Moldova»; in ’47, bre! «Sa organizez io legionarii pe Moldova, si el Ardealu’». Si l-am lamurit ca ne prinde… Da’, ar fi crezut Costica Oprisan, domnule?! L-au prins, a murit in chinuri…”

Nu a fost tanar mai schingiut ca el la Pitesti

Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este inchis la Jilava (inchisoarea de tranzit) si apoi condamnat la 25 de ani de munca silnica. Avea sa fie repartizat la inchisoarea destinata stundentimii, Pitesti, unde va sta inchis din 1949. Conducerea Penitenciarului il banuia pe Costache Oprisan a fi comandantul legionar al inchisorii, de aceea va fi torturat „pe masura”.

Dupa marturia lui Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tanar legionar, cu un eroism de durata, neegalat”.

Imediat ce este introdus in camerele sortite reeducarii, Oprisan isi va da seama de gravitatea si grozavia celor ce se intamplau. Supus si mai inainte unor crunte batai, Costache Oprisan avea sa sufere un adevarat martiriu.

Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii, ed. Scara, Bucuresti, 2001):

La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie… I s-a intins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul in sine, ca a lovit. A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de cateva ori talpile lui Oprisan.

Dupa aceea a scapat ciomagul din mana, spunand ca el nu mai poate lovi…Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini …l-am auzit pe Prisacaru strigand: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie si este un mare sef legionar”.. .Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai rationa…

Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte… I-a venit randul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera… Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris – Alba-Iulia, 1994)

Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de «reeducare».

Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer.

Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!

Neculai Popa (Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):

Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti”.

Reeducarea continua si la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), in temuta camera 99. In urma torturilor si chinuirilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoza si va fi internat in spitalul penitenciar de la Vacaresti. De acolo va fi luat in toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd inscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, in legatura cu reeducarile.

Din 1958 ajunge la Jilava, fiind incarcerat in celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), impreuna cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana mortii avea sa urce sufletul sau – curatat prin patimire de orice patima – la cer.

Marcel Petrisor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991)

Din teasta lui Oprisan, ochii sfredelitori sticleau ca doi carbuni aprinsi. Muschii nu-i mai ramasesera decat la falci, ca sa vorbeasca, la maini, ca sa-si poata duce sticla cu sputa la gura, si la picioare, ca sa paseasca pana la tineta de murdarie. Incolo, pielea-i invelea oasele ca o traista sculele de dulgher. […]

Se ridicase chiar pe sezut in pat, facand un efort imens sa vorbeasca. Il ineca o tuse interioara, vorbele-i suierau. Mainile-i erau ca niste vreascuri, iar ochii straluceau mutandu-si privirea cand pe unul, cand pe celalalt.

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa (in The Ortodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997)

Era ca un sfant; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Isi rostea rugaciunile si, auzindu-l cum le spune, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati… Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul…

Moartea lui Oprisan

Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama.. .Am pus mana pe el si am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari.

Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula… Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit. Inainte de a muri, a spus „Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.

…Am spus gardienilor ca a murit… Au venit dupa trei ore…

L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept – o floare albastra.

Consistenta formatiei sale filosofice e relevata de poemele compuse in perioada detentiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion:

„Cand am luat cunostiinta de acest poem atat de profund si atat de bine slefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura romanesca prin moartea acestui martir al tineretului crestin din Romania, ce flacara s-a stins in adancul catacombei de la Jilava!” (Liviu Branzas, Raza din catacomba, ed. Scara, Bucuresti, 2001).

“Mult timp va trebui sa treaca pana cand, din randurile tineretului roman, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane, ed. Majadahonda, Bucuresti, 1995).

Ma-ntorc in Ontonoos si tot din el cobor

Purtand pe cai eternul, sub trecator vesmant.

Si-n urma lui ecoul, pierzandu-se in zbor,

Mai flutura mirajul abstractului cuvant.

(Poem ontologic)

Nu Te-am cantat, o, Doamne, nu Ti-am patruns nici taina.

Ti-am plans numai pe urme, urcand pe Golgota!

Dar sufletu-mi mi-e negru ca sa-TI sarute haina

Si plansul meu e rece langa iubirea Ta.

(Elegia orgoliului)

Si cad, plangandu-mi vina, pe bratele luminii.

Ci poarta-ti suferinta, prin ea te-ai mantuit.