Tara noastra din cartile lor (de Emil Hurezeanu)

Impresiile strainilor despre romani, de-a lungul timpului, sunt printre cele mai interesante si utile invataminte, depasind, prin distanta si comparatia implicita, calitatea privirii dinlauntru. O carte de memorii de acum cativa ani a ambasadorului si scriitorului german Erwin Wickert se intitula „Ochii norocosi”.

Acolo, fragmentul cel mai mare era dedicat experientelor sale romanesti, la sfarsitul anilor ‘70.

Wickert a fost cinci ani ambasador al RFG in Romania, unde a urmarit cu atentie catarea vicleana a Ceausescului la praznicele vanatoresti, a studiat cu precautie o buna parte din lumea culturala oficiala a epocii si a ramas uluit de funeraliile, cu sobor de preoti si boi mascati, ale ilegalistului existentialist Emil Bodnaras. Wickert a fost un diplomat dublat de un prolific romancier si sinolog.

Dupa Bucuresti, a ajuns, de altfel, ambasador in China. Ochii cu care un astfel de diplomat-autor urmareste o tara diferita de a sa sunt „norocosi” de fiecare data si pentru cei priviti. Pana azi, n-avem o carte mai fascinanta despre Bucurestiul bizantin decadent decat a lui Paul Morand, el insusi mare scriitor si diplomat de cariera.

Norocosi pentru noi sunt si ochii scriitorului polonez de spornica faima europeana Andrzej Stasjiuk. El traieste retras undeva in Carpatii din sudul Poloniei, unde are o editura.

Spre deosebire de calatorii occidentali, importanti si fara sa vrea condescendenti, pentru ca vin dinspre Occidentul prosper si civilizat inspre Orientul arhaic si anarhic, Stasjiuk descopera cu admiratie lumea pedestru mitica a satelor si targurilor Europei Centrale si Rasaritene.

Cartea sa de calatorii se numeste „Pe drumul spre Babadag”, a aparut acum doi ani si este tradusa in mai multe limbi europene. Polonezul dedica satelor si oraselor mici romanesti o buna parte din textele sale.

Despre Rasinari, Delta Dunarii sau satele sasesti si secuiesti citim cele mai neobisnuite lucruri, de parca ar face parte dintr-un tinut fictional virgin, desprins din Faulkner sau Marquez. Violenta peisajului nostru rural se impleteste cu o prospetime contaminata de particularismele inutile ale celui uman.

Animalele coabitand intim cu oamenii, mirosul de balega de pe ulita si prezenta atotstapanitoare a PET-urilor, amestecate intr-un climat intens de neincredere in vecin, capitalism, stat si viitor.

O Romanie postcomunista si preorientala, dar foarte diferita de cea descrisa in urma cu cativa ani de Robert Kaplan in „Fantomele Balcanilor”. Americanul, la fel ca autorul „Danubiului”, italianul germanist Claudio Magris, mai avea obsesii si complexe culturale si retrogeopolitice, de genul: Transilvania e germanic imperiala, Valahia si Moldova raman rural-turcizate.

Polonezul ia in primire doar feliile central-est-europene obscure, pervertite mai adanc de comunism decat bantuite de fantoma lui Franz Josef, in Slovacia, Ucraina, Ungaria sau Romania.

Cartile calatorilor straini sunt mult mai interesante, prin rabdare si adancire in realitatea tarii vizitate, decat articolele expediate conjunctural din presa zilei. Citind Le Monde sau Die Welt, intalnesti o Romanie virusata in mod suplimentar de superficialitatea observatiei, cu apucaturi dominant rrome, in registrul delincventei ireductibile.

Cartile, in schimb, aduc viziunea planurilor mari, pornind de la traversarea rabdatoare a celor mici. In „Intreaga geografie a lumii”, de exemplu, doi francezi, Jean-Claude Barreau si Guillaume Bigot, se ocupa, razant, de zeci de state ale lumii, din perspectiva unor specialisti cu inclinatii impresioniste. Rezultatul e amuzant, dar si de o robusta, netrucata candoare.

„Spre deosebire de vecini, romanii se bucura de o importanta unitate nationala, nu se amesteca in conflictele balcanice, sunt un popor numeros si au o tara destul de mare. Limba lor, de origine latina, si nu slava, le da o identitate reala. Sunt slavi latinizati. O importanta emigratie le trimite devize.

Tara a traversat o dictatura comunista deosebit de corupta si incompetenta, dar, asemenea polonezilor, romanii raman un popor vivace. In acelasi timp, tribulatiile istoriei au facut posibila la frontiera lor o tara artificiala, Republica Moldova.”

Gratioase, pe alocuri false, de o evidenta jenanta pentru orice romanolog bastinas, impresiile acestea in raspar se vor fixa mai mult in mintea occidentalilor decat reuseste vreodata ura sau adoratia noastra de sine. Catre sfarsitul inca fierbinte al verii, vorba aia, de 23 august, ma gandesc ca poate ochii lor norocosi ne mai racoresc nitel mintea incinsa.