Ce este adevarul? (de Mircea Cartarescu)

Am spus-o de nenumarate ori: nu sunt un analist politic. Sunt doar un om de pe strada care incearca sa se informeze cu mijloacele care-i stau la dispozitie si sa-si spuna parerile in scris. Si nu cu instrumentele scriitorului, ci in cel mai simplu mod cu putinta.

Nu am avut intotdeauna dreptate in cei trei ani si mai bine de cand scriu editoriale. Dar cand am gresit n-am facut-o niciodata din partizanat politic, ci tot din convingerea sincera cu care scriu tot ce scriu. Eu nu sunt un ideolog, nu sunt inregimentat in slujba vreunei tabere politice, nu fac parte din niciun grup de interese, fie el literar, cultural, politic sau de alta natura.

Este taria si slabiciunea mea. Mi-am spus deschis parerea despre ce se intampla in tara asta si la „Jurnalul National”, unde am scris mai mereu diametral opus fata de linia ziarului (spre cinstea lui, Marius Tuca nu m-a cenzurat niciodata), si o spun si acum, in „Evenimentul zilei”.

Ca multi dintre „intelectualii lui Basescu” atat de blamati astazi, nu l-am sprijinit pe acesta pentru ochii lui frumosi sau pentru avantaje materiale, ci pentru ca sentimentul meu sincer e ca acest om, oricum ar fi el ca persoana particulara, are meritul de a ne fi scapat de primejdia teribila a unei guvernari Nastase si de a lupta, chiar daca stangaci si cu probleme de comunicare, impotriva unui parlament corupt, nedemn de o tara democratica.

Dar va rog, in vreun moment liber, sa luati colectia „Jurnalului National” si sa observati ca nu a existat greseala a presedintelui, in acesti doi ani, pe care eu sa nu fi sanctionat-o, incepand cu cea care l-a costat si ne-a costat pe toti atat de mult: ezitarea de a declansa alegerile anticipate, cand cu razgandirea lui Tariceanu.

Atunci, Traian Basescu a facut, dupa parerea mea, cea mai mare greseala din cariera lui, pentru ca avea posibilitatea sa treaca peste razgandirea premierului sau si n-a facut-o. Tot chinul si toata zbaterea noastra din acest trist 2007 isi au originea atunci. Alegerile anticipate au fost solutia problemelor politice ale Romaniei si inca mai sunt, desi acum e atat de tarziu.

Sa ramai cinstit in opiniile tale, sa gresesti uneori doar din prostie, din neinformare, din diletantism, dar nu din ticalosie interesata, ar trebui sa fie idealul oricarui om de presa. Si, din fericire, e al multora dintre ei.

De cand scriu articole am intrat putin in aceasta lume in sine a ziaristilor si-mi marturisesc admiratia fata de cei care, in conditiile unei crunte diviziuni ideologice, politice si de interese financiare, au ramas cinstiti fata de ei insisi si de adevar.

Nu e usor, cand fiecare ziar si mai fiecare televiziune sunt proprietatile private ale magnatilor nostri, care-si propaga, prin ele, interesele, asa incat, cand esti un parlit de scarta-scarta pe hartie, e cat se poate de tentant sa devii „om de casa” al unuia dintre ei.

Am cunoscut in presa si oameni de un cinism fara margini, care scuipa pe icoana imaculata a adevarului la cel mai mic clipit din ochi al stapanului. Acesti oameni, dintre care mai toti au fost in trecut securisti, se imbogatesc zilnic din minciuna si rastalmacire a realitatii.

Dar ce este acest adevar pe care se cuvine sa-l cautam cu totii? Este el unul „tare”, absolut, valabil oricand si oriunde, sau unul „slab”, consensual, de circumstanta? Nu exista o intrebare mai importanta pe lume.

Intr-o scena decisiva din Evanghelia lui Ioan, Isus ii spune lui Pilat ca a venit pe lume ca sa marturiseasca despre adevar, la care Pilat se intreaba, meditativ: „Ce este adevarul?”. Toata (post)modernitatea noastra de azi s-ar recunoaste in aceasta intrebare.

Daca discutia ar fi avut loc azi, Isus ar fi considerat un fundamentalist, pe cand Pilat – un exponent al civilizatiei tolerante si pluraliste de tip american in care traim cu totii. Totusi, macar cu numele, noi credem in Isus, si nu in Pilat din Pont. Venind mult mai aproape de noi si coborand cu totul in lume, gasim si pe meleagurile dambovitene un amuzant cautator cu metoda al adevarului.

Caragiale, caci despre el e vorba, pune problema mult mai simplu: „Sunt om care iubesc adevarul si fiindca-l iubesc, stiu sa-l caut. De mult mi-am facut reteta cu care, in materie de politica, il poti obtinea aproape exact”, scrie el.

Metoda lui e simpla: ia un ziar al guvernului si unul al opozitiei, le citeste si gaseste adevarul undeva pe la mijloc. Dar Caragiale a fost si el un cinic ca ziarist si politician. De fapt, prin metoda lui nu gasesti adevarul, ci o zona gri care nu spune nimic.

Cel mai gresit lucru ar fi sa credem ca adevarul in politica romaneasca de azi (adica acea directie care e cu adevarat in folosul comunitatii romanesti, care duce la o crestere sanatoasa a prosperitatii si demnitatii tuturor cetatenilor) se gaseste undeva la mijloc intre patrulaterul rosu si presedintie.

Nu cred ca Vadim, Geoana, Iliescu, Nastase, Voiculescu, Hrebenciuc, Mitrea si Tariceanu detin macar o catime de adevar.

Cred ca ei ilustreaza o directie gresita in politica romaneasca, si cred ca ei insisi sunt constienti de asta, ceea ce explica lupta oribila de supravietuire dintre ei, atat din interiorul PSD, cat si intre PSD si PNL.

Electoratul, cum s-a vazut, a votat impotriva parlamentului asa cum este el structurat azi, cu o majoritate coplesitoare, dovada ca el nu doreste o plutocratie (portocalie, rosie sau albastra), ci o democratie in Romania.

Faptul ca, prin nevotarea ordonantei de urgenta 25 privind restructurarea guvernului, parlamentul s-a delimitat, chiar inaintea motiunii de cenzura a PSD, de guvernul cel mai slab de dupa revolutie, arata adevaratele dimensiuni ale agoniei noastre politice. In acest moment am devenit neguvernabili si singura solutie imaginabila sunt anticipatele.

Acesta este adevarul, si el este unul dur, pragmatic, care nu tine nici de opinie, nici de context, si care nu e negociabil.