Salvatorii tinerilor pensionari (de Catalin Sturza)

Din septembrie, bancile si companiile de asigurari au o noua miza: pensiile administrate privat. Aceasta a devenit, in toate pauzele publicitare de la TV, tema sezonului.

Toata vara, publicitatea de la televizor, dar si cea de pe strada, din presa scrisa sau de pe Internet a gravitat in jurul pensiilor facultative. Ne aminteam atunci ca nu o sa traim pentru totdeauna, ne dadeam seama cat de plictisitor poate fi sa ajungi pensionar, eram intrebati daca vom ajunge si noi, candva, sa imbatranim sau, mai direct, daca vom prinde chiar ziua de maine.

Unii ne speriau cu pensionarii zilelor noastre: „Ei nu au nici o vina ca au o viata plina de greutati”, si ne dadeau ultimatumuri: „Stii de pe acum ca, dupa iesirea din activitate, pensia de stat va fi insuficienta pentru a-ti sustine stilul de viata cu care te-ai obisnuit”.

Toamna, insa, este a pensiilor administrate privat. Sunt patru luni in care populatia activa sub 35 de ani trebuie sa aleaga intre vreo 17 fonduri de pensii, si batalia nu tine cont nici de principii, nici de bani.

Pe langa campaniile media, jucatorii mobilizeaza armate de oameni carora le promit oarece comisioane, consultati ad-hoc, deseori fara nici o instructie, care nu te lasa sa scapi pana nu recunosti cat de minunat e fondul lor.

In privinta publicitatii – daca, pentru pensiile facultative, erau la moda reclamele socant-amenintatoare, acum sunt la ordinea zilei clipurile cliseizat-edulcorate, cu functionari bancari impecabili dornici sa indeplineasca, iarasi si iarasi, toate dorintele tinerilor clienti.

Unele clipuri se detaseaza, fara probleme, din pluton. Repetate la nesfarsit, trec dincolo de haz, stupiditate sau iritare. Functionarii salvatori ai unei anumite banci, imbracati mereu cu camasa alba si cravata rosie, stau si ii pandesc pe tinerii aflati in difictultate.

Isi aleg cu instinct sigur cele mai fraiere victime, barbati imberbi si neajutorati, ancorati de inelarul unei neveste, sau al unei iubite isterice. Cand insuratelul nu mai stie ce sa faca – si acest lucru se intampla foarte rapid, pentru ca spatiul publicitar e scump – functionarul sare de nicaieri si rezolva, cu spirit de Sherlock Holmes, situatia.

Numai ca acest Sherlock fie are puteri supranaturale, fie a nimerit pe mana unui scriitoras buimac. Intr-un clip salvatorul cu cravata rosie soseste in tromba, cere un buchet de flori pentru aniversarea unui an de la casatoria victimei chinuite de dificultatea alegerii si explica, triumfator, cum a rezolvat cazul: „verigheta aproape noua si cadoul v-au dat de gol”.

Cutia de cadouri este, insa, tinuta chiar de mana cu verigheta aproape noua, si se afla pe partea opusa fata de cursa hotarata a salvatorului. In febra goanei dupa clienti naivi, nici un bancher apasat de responsabilitate n-a observat ca, pur si simplu, cravata foarte rosie n-avea cum sa observe verigheta aproape galbena. Sau aproape zgariata pe margini, sau aproape salvata din borcanul cu gogonele.

Sa presupunem, insa, ca scenariul e perfect plauzibil si ca functionarii BCR cum, necum vad prin cartoane si oameni. Sloganul este „gandim la fel” si mesajul e ca noi, bancherii costumati si frezati fara cusur, stim exact ceea ce gandesti. In fond, se potriveste: cu razele x scanam carnea, cu cele teta rascolim mintea.

De ce, insa, m-as da pe mana unui bancher care stie ce gandesc? Si care, in plus, mai detine si un fler infailibil, cu care ma detecteaza pe mine, fraierul prins fara speranta-n lat? Care e urmatorul pas: luati-mi gandurile, luati-mi aripile, luati-mi pensia si infigeti-ma la insectar?

Si, oricum, daca l-as vedea pe bancherul cu cravata rosie gonind sa ma salveze si nu as reusi sa-i pun, la timp, piedica, l-as mangaia cu buchetul de flori peste cararea impecabila: ce te bagi, domnule, in casnicia mea?!

Articolul a aparut si in „Cultura”