Jurnal: Viata mea e un meeting-room (episodul 7)

Jobless, dar razbunata cu varf si indesat, incep o viata noua. Oricum nu ma omoram dupa taraba lui Remy. Munca multa, bani putini, perspective nexam. Dadea bine la CV si cam atat. O plezneala de companie. Sunt la pamant cu finantele, facturile curg garla, mi-am amanat de doua ori pana acum ora la cosmeticiana, iar abonamentul la sala a expirat.

Gata ma opresc aici cu inventarul, ca altfel o iau razna! Ai mei habar nu au ce m-a lovit. Se imbata in continuare cu apa rece ca fata lor face cariera la Bucuresti. „Lucreaza cu francezii”, se lauda mama in dreapta si in stanga. Las-o asa, in lumea ei, altfel imi taie subventiile in conserve si carne congelata. Atata pot ea si tata; bun si atat. Nu sunt in situatia sa fac mofturi.

La coafor trebuie totusi sa ajung, ca maine am un interviu de angajare. Al treilea in ultima saptamana. Nu ma duc la Ricky, stilistul meu traznet, ca nu am „malai” sa hranesc „porumbelul”. Testez salonul meschin cu faianta pe pereti din cartier. Preturi mici, calitate moka. Nu am incotro, trebuie sa par ceea ce vreau sa ajung.

Aplic la sange principiul de aur „act as if” care l-a facut pe Dale Carnegie un guru al business-ului made in USA.

Apropo, job hunting-ul este pentru cei cu job, sau macar cu bani de acasa, ca jobless-ii („somer” imi suna naspa rau de tot) nu au cu ce sa isi traga o mutra de successful candidate. Pai sa fac o socoteala: coaforul de cartier ma costa cam 150 de lei cu tot cu bacsis, taiorul de CEO vreo 300 de lei, adica peste 100 de euro, pe care si asa nu ii am.

Manichiura mi-o fac singura. In nici un caz lac rosu, ca tipa de la agentia de recrutare mi-a spus ca interviul il dau cu o dama de la HR-ul companiei. Bine ca nu am nevoie si de pantofi, noroc cu colectia mea de tocuri cui. M-a costat o mica avere, dar merita investitia!

Nu mi-au prea iesit ploile cu interviurile de pana acum. Inca nu am primit nici un raspuns, dar am un feeling nasol. Primul a fost groaznic.

Un tip gomos, la cravata si butoni cu monograma, m-a bombardat cu intrebarile stas: ca de ce vreau sa imi schimb job-ul (cretinul! doar i-am spus clar ca francezii au restructurat compania!), ca de ce am ales firma lui (era singura care avea cat de cat treaba cu ce facusem eu, de aia!), ca ce as putea aduce eu ca plusvaloare in firma (era sa-i spun, dar m-am oprit la timp, prietenii stiu de ce).

Am raspuns si eu pe incercate. L-am luat cu chestii de genul ca vreau sa lucrez pentru liderul pietei (lider la naiba, ca este o antrepriza cipriota de familie de care nu a auzit nimeni), ca vreau sa cresc cu firma, ca una, ca alta. Privea plictisit undeva peste capul meu. Clar, nu eram genul pe care il cauta.

Degeaba m-am aplecat senzual peste biroul omului, ca nimic! Plus ca paream cam disperata dupa jobul lui cu miros de feta si masline.

Nici al doilea interviu nu a fost OK. Tot un tip mi-a testat „abilitatile”, cica de comunicare. Ce comunicare, ca parca aveam prune in gura si super glue pe neuroni. Asa mi se intampla ori de cate ori nu sunt in apele mele. Nu stiu de ce, dar imi venea sa imi scot sutienul, care parca ma apasa pe creier si sa imi aprind un superlong, ca sa imi mai treaca tracul.

Rezultatul: m-am foit intr-una pe scaunelul din fata biroului „inchizitorului” sef.

E clar! Life stinks si daca nu schimb urgent foaia, ajung la pubela societatii de consum. Nu mai merge in registrul minor. Maine fac rost de bani si imi schimb radical look-ul si mood-ul. Acum trec pe la Victoras, ca mami a lui nu e in dispozitiv. A plecat la o matusa bolnava. Nu stiu daca iese ceva, asa ca las artileria grea acasa. Sunt doar in short si bustiera.

Citeste aici toate episoadele