Darvinismul dupa Chiuariu (de Tom Gallagher)

Incep sa cred ca l-am subestimat pe Tudor Chiuariu. Numeroase semne par a indica, in ultima vreme, ca acest tanar nu este doar un simplu nimeni chemat sa duca la indeplinire, fara a cracni, ordinele vizand operatiunea de blocare a sistemului judiciar in vederea restabilirii armoniei dintre cele doua sfere pana de curand ingemanate – cea a politicului si cea a salilor de tribunal.

S-ar zice ca intrepidul personaj actioneaza, de fapt, dupa un set de reguli proprii. Sunt voci care sustin ca i-ar fi reprosat lui

Tariceanu, verde-n fata, timiditatea afisata in unele cazuri, opinand ca premierul nu trebuia sa iroseasca nici o ocazie pentru a da in principalul sau adversar ca intr-un sac de box.

Dar nici subtilitatea nu pare a-i lipsi – in timp ce Basescu se mai increde, din cand in cand, in Elena Udrea, Chiuariu recurge direct la sprijinul neprecupetit al veneratei sale mame, dovedind astfel lumii ca este un om model, provenit dintr-o familie excelenta, astfel ca doar un primitiv il putea califica drept „tanar mafiot obraznic”.

S-a dovedit neperturbat de esecul inregistrat de nastrusnica sa poveste despre DNA aparut, in 2005, ca o consecinta a uneltirilor predecesoarei sale si a unei organizatii neguvernamentale, Freedom House, cu subsemnatul distribuit intr-un rol secundar. Daca o treaba nu tine, cutezatorul nostru trece pur si simplu la alta.

Dat fiind ca CSM tot decisese ca procurorul Tulus nu a avut „deficiente manageriale grave”, a optat rapid pentru varianta suspendarii, printr-o hotarare de guvern, a comisiei speciale de la Cotroceni, emisa – ce surpriza! – chiar a doua zi dupa ce DNA ceruse inceperea urmaririi penale a ministrului Justitiei.

Cum judecatorii vor primi, de-acum, un rol de supervizare a procurorilor, dosarele demnitarilor investigati vor fi intoarse, desigur, pe banda rulanta, in vederea reluarii interminabile a probatoriilor. Scurta perioada de separare a puterilor se va incheia definitiv, iar oficialii vor fi scapat, in fine, de grija insolentilor procurori.

Cat priveste presa, alt garant al pluralismului, Chiuariu a avut grija si de aceasta: sapte ani de puscarie pentru orice jurnalist care indrazneste sa deranjeze linistea publica prin diseminarea unor imagini ce expun acte de coruptie, cu sau fara caltabosi.

Macar deputatii din Comisia juridica s-au dovedit mai clementi, votand un amendament care ii scoate pe ziaristi de sub respectiva prevedere legala. Fitecum, mottoul lui Chiuariu ramane: „Nu-ti cere scuze, nu da explicatii”.

De altfel, cu exceptia unui grup de tineri radicali ieseni care incendiau, prin anii ‘30, atmosfera din tara, nici un alt politician tanar nu a indraznit sa afiseze atata desconsiderare fata de colegii mai varstnici.

Cat priveste atitudinea fata de Laura Kovesi si Daniel Morar, aflati in fruntea procuraturii, acestia sunt tratati ca niste provocatori, niste personaje indezirabile care dau peste cap ordinea „fireasca” a lucrurilor – de suprematie a politicului asupra justitiei.

Chiuariu imi aminteste de seria politicienilor europeni de dinaintea primei deflagratii mondiale care tot propovaduiau ca natiunile cu reprezentantii cei mai lipsiti de scrupule merita sa le domine pe celelalte – in esenta un soi de darwinism transferat asupra sferei politice.

„Condottierii” din Bacau, Iasi si Constanta care au avut grija sa-si asigure cireasa de pe tortul local pot dormi nu doar linistiti, ci si cu sufletul impacat – conform evolutionismului readaptat, sunt perfect indreptatiti la avutiile lor, indiferent de metodele prin care le-au obtinut.

Lipsa de scrupule dovedita pe parcursul insusirii unor valori care apartin, de fapt, altora denota, potrivit acestei viziuni, doar ca merita pe deplin sa se pozitioneze in varful actualei ierarhii.

Ne gasim, in concluzie, fata in fata cu o lume noua, ostila, in care „manusile” purtate pana acum de UE, seria masurilor blande adoptate de Bruxelles pentru a incerca garantarea unui „fair-play” in cadrul sistemului juridic din Romania au devenit complet de prisos.

Morar si Tulus vor continua sa fie o pacoste, adevarate ofense aduse noilor legi ale naturii, pentru ca incearca sa struneasca instinctul de achizitie al altor si altor temerari – din care, neindoielnic, destui de talia unor Nastase, Tender, Hrebenciuc sau Culita Tarata.

Romania ramane terenul ideal pentru asemenea demersuri, viziuni si instincte, iar ca atare va continua sa necesite chiuari – personaje capabile a justifica domnia celor puternici asupra celor slabi prin tertipuri fie legiuitoare, fie preotesti, fie poetice.

Acestea fiind zise, nu-mi ramane decat sa ma alatur editorialistilor romani si sa-l asigur, la randu-mi, pe Chiuariu de indubitabilul sentiment de mandrie nutrit de mama sa pentru el, chiar daca demersurile fiului se dovedesc mai lumesti decat isi va fi inchipuit dumneaei initial.

Ca doar mama tot mama ramane – si Ekaterina Geladze Djugasvili va fi fost mandra de fiul ei, Iosif Vissarionovici Stalin.