Florina Cazacu, fiica romanului ars de viu de patron: Despre curajul de a spune ”Sunt roman” in Italia

Florina Cazacu, fiica inginerului ucis de patronul sau italian in 2000, are acum 25 de ani si traieste tot in Italia. In urma cu o saptamana, Florina a intervenit in direct la un post de radio pentru a le cere italienilor sa nu stigmatizeze toata comunitatea romaneasca pentru crima comisa de Romulus Mailat.

Apelul Florinei a starnit valva in Italia, dupa ce s-a aflat ca asasinul tatalui sau a fost condamnat la doar 16 ani de inchisoare. Acum, Florina vorbeste despre situatia romanilor din Italia, despre reactia presei si a autoritatilor, dar si despre mesajele primite de la HotNews.ro.

[c:1:s]Reporter: Florina, cum ai decis sa intervii in emisiunea “Vivavoce” la Radio 24 Il Sole 24 ore, unde declaratia ta a avut un impact atat de mare?

Eram in masina cu un prieten italian si am urmarit emisiunea. Am decis sa sun, pentru ca sunt cetatean roman si se vorbea despre cetatenii romani. Nu era o discutie lipsita de importanta, ci fundamentala pentru noi, romanii. Avand in vedere ca se vorbea de noi si eram direct implicati, avem si noi dreptul sa ne spunem cuvantul.

Am vrut sa le raspund tuturor acelor cetateni italieni care si-au permis sa faca acele declaratii dureroase la adresa romanilor, in necunostinta de cauza.

Dar au fost si declaratii de sustinere a romanilor: au fost si italieni care au spus ca romanii sunt cinstiti. Orice padure are uscaturile ei, si nu e drept sa cataloghezi pe toti ca niste asasini.

Toata polemica din ultimele zile despre ce au facut romanii m-a dezamagit. Au fost cateva interviuri la televizor, interviuri si declaratii ale unor oameni de rand, italieni, care si-au permis sa acuze o natiune intreaga, pe noi, romanii.

[c:2:d]Daca eu nu am facut acest lucru acum 7 ani si jumatate si nu mi-am permis sa acuz pe nimeni, atunci de ce aceste persoane isi permit sa ma acuze pentru ca sunt romanca?

Eu am spus, am simtit raul pe pielea mea mi se pare nedrept sa fiu acuzata acum si sa mi se puna in spinare niste lucruri de care nu sunt vinovata, doar pentru ca am pasaport romanesc.

Reporter: Povestea ta a emotionat ascultatorii si cititorii nostri. Tatal tau a fost ars de viu de patronul sau italian, caruia ii cerea un contract cinstit de munca. Ce s-a intamplat cu asasinul tatalui tau?

Procesul s-a terminat. Sentinta definitiva a fost pronuntatala sfarsitul anului 2003. Pentru omorul tatalui meu, asasinul a fost condamnat in Casatie la 16 ani. Initial era o condamnare pe viata, apoi la 30 de ani. In final au ramas doar 16 pentru ca au fost eliminate toate agravantele, inclusiv premeditarea.

Despagubirile in valoare de 400 000 euro sunt numai pe hartie, avand in vedere ca a reiesit ca el nu avea nimic de proprietate.

Reporter: Ce s-a intamplat in acea primavara a lui 2000?

Noi eram in tara in Ramnicu Valcea. Eu, sora mea Alina, si mama. Tata era de doi ani in Italia, langa Milano. Venise de Craciun acasa. A fost ultimul Craciun impreuna. Am fost anuntate de o vecina, intr-o dimineata, vecina care a fost si martor ocular in proces. Ne-am mirat ca nu ne anuntase tata. La inceput nu se stia decat ca patronul a venit cu o sticla si i-a dat foc.

O televiziune locala din Ramnicu Valcea a relatat despre caz, apoi stirea a fost preluata si la nivel national. Astfel, mama a avut un pasaport in 24 de ore si a putut sa plece la spital la tata in Italia. Tata a murit pe 14 aprilie, exact la o luna dupa ce s-a intamplat. Dar inainte de a muri a avut posibilitatea sa faca denunt impotriva patronului.

Avea arsuri de gradul 3 si 4 pe tot corpul, 90, 95 % din corp, dar a avut putearea sa povesteasca tot ce s-a intamplat in fata unei camere video, din camera unde se afla. Marturia lui a constituit parte din denuntul impotriva patronului. A relatat absolut tot in cele mai mici detalii.

A fost constient pana inainte de a muri si a vorbit tot timpul. Desi o parte din tesuturi se regenera, medicii ne-au spus sa nu ne facem sperante. Chiar au considerat un miracol faptul ca a trait asa de mult. Tata facuse liceul la Electroputere Craiova, apoi a lucrat la Ramnicu Valcea. Lucrand isi dadea specializari, studia acasa si pentru calificari

Reporter: Apoi, v-ati hotarat sa veniti in Italia…

Dupa inmormantarea lui tata, am hotarat impreuna, toate trei, sa venim in Italia, pentru ca mama sa poate urmari procesul. A fost o hotarare dificila. Imi amintesc ca era mare presiune mediatica. Presa din Italia urmarea cu mare interes audientele in tribunal. Din partea presei din Italia am fost foarte bine tratati, imi amintesc ca toti ne multumeau pentru disponibilitate dupa interviuri.

Pana si presa americana s-a intersat de caz. Un ziarist de la Bruxelles venise special sa vorbeasca cu mama. Erau interesati de dinamica incidentului si de cum decurgea procesul.

Reporter: Patronul italian a aratat regret pentru ce a facut?

Patronul si-a schimbat de multe ori declaratiile si pozitia. Ultima oara cand am fost la proces, in 2003, la Milano. In ultimele 5 minute a vorbit si el. Asteptam cu toti cuvintele lui. El a spus ca isi cere scuze pentru ce s-a intamplat, iar cuvintele acestea pareau initial sincere.

Dar apoi a declarat ca nu a fost el atat de vinovat pe cat au fost medicii care nu au reusit sa-l salveze pe tata. In acel moment, eu m-am ridicat din sala si am iesit in lacrimi. Ne asteptam la cu totul alte cuvinte.

Reporter: Deci nu parea sa aiba mustrari de constiinta?

Nu, nu a parut nicioadata sa aiba acest sentiment. Noi am sperat mereu ca el va reusi sa realizeze ce a facut, dar nu a fost sa fie asa, am fost dezamagiti.

Reporter: Cand ati auzit sentinta definitiva, 16 ani, dupa ce fusese condamnat in prima instanta la inchisoare pe viata, ce ati simtit?

Cand am auzit sentinta, am inceput sa strig: Nu, nu e drept. Avocatii si ceilalti incercau sa ma consoleze. Nedrept sau nu, nu mai era nimic de facut. Asa cum am realizat atunci, justitia este un cuvant frumos pe care il intalnesti doar in dictionar. Eu nu am perceput-o in acel moment, si nici acum.

Reporter: Tatal dumneavoastra a fost ucis in 2000, iar asasinul ar putea iesi deja din inchisoare in 2010.

Da, s-au facut calculele, ar putea iesi in 2010.

Reporter: Locuiti in acelasi oras mic, v-ati intalnit cu familia lui?

Da, mama se intalnea de fiecare data la audiente chiar cu parintii lui. La ultima audienta ni s-au incrucisat privirile doar pentru o secunda. Noi am iesit apoi pe intrarea principala, unde era si presa, iar ei au iesit pe o alta intrare secundara. Nu am insistat sa le intalnim privirile. Asasinul are doi copii. Imi pare rau pentru copii lui, ca nu sunt ei vinovati de ce-a facut tatal lor.

Reporter: Iar voi ati ramas in Italia de atunci. Cum ati reusit sa va faceti un rost?

Noi am ramas aici si pot spune ca ne-am integrat. Dupa toata disperarea si tragedia noastra, am intalnit aici si oameni de bine, italieni. De asta spun, nu mi-as permite niciodata sa arat cu degetul o familie intreaga, al carui membru a facut asemenea fapta. Nu am aratat cu degetul copiii asasinului, care imi dau seama ca sunt nevinovati, sunt victime ca si noi.

Nu as face asta nici cu o intreaga natiune. Primaria din Gallarate i-a acordat o diploma post-mortem tatalui meu. I se multumeste pentru aportul la dezvoltarea orasului. Diploma o tin in sufragerie si ma mandresc cu ea. La fel, cei din primarie mi-au spus sa apelez la ei ori de cate ori am nevoie. Mi-au inscris fetita la gradinita ca si cum as fi un agajat al primariei.

Reporter: Iar autoritatile romanesti?

La o luna dupa ce a murit tata, am primit un telefon de la cineva care s-a prezentat drept reprezentant al Consulatului. Ne-a spus “condoleante”. Atat.

Reporter: Revenim la ce s-a intamplat dupa omorul Giovannei Reggiani si actele xenofobe care au urmat. Ati simtit o discriminare in ultimele doua saptamani?

Personal nu am simtit, pentru simplul fapt ca eu traiesc intr-un orasel mic, unde lumea ne cunoaste pentru ce s-a intamplat acum 7 ani, dar si pentru ce suntem acum. Mai mult, dupa ce s-a intamplat in ultimele zile, lumea ne opreste pe strada si ne spune ca daca nu ne-ar fi cunoscut pe noi cum suntem, ar fi avut alta parere despre romani.

Dar sunt lucruri grave pe care lumea trebuie sa fi atenta cand le spune. Vecinii mei care ma cunosc, mi-au spus: a spune roman cinstit nu e un paradox.

Cand ma duc cu fetita mea in parc, imi spun: “tu nu ai de ce sa-ti faci probleme, pentru ca noi te cunoastem cum esti.” Dar nu pot spune ca m-au lasat indiferenta declaratiile pe care le-am auzit la televizor din partea unor cetateni italieni.

M-am simtit lezata ca si cetatean roman. De asta mi-am permis sa sun si la radio. Pentru ca eu nu am facut rau nimanui, dimpotriva, si nu imi permit sa vorbesc din amintiri sau presupuneri. Eu ma simt alaturi de familia Giovannei, pentru ca ei traiesc aceeasi suferinta pe care am trait-o noi.

In timp ce urmaream la televizor inmormantarea, am facut cu gandul o calatorie in timp, acum 7 ani de zile, la inmormantarea tatei.

Reporter: Iar romanii din Peninsula, cum au reactionat ?

Romanii de aici, ca si italienii, au fost impartiti in doua tabere. Cei care au judecat lucrurile la rece si au spus ca si mine: tigan sau nu, presupusul asasin este cetatean roman. Asta nu inseamna ca trebuie condamnati toti. Dar a fost si cealalta tabara, care spre mirarea si amaraciunea mea, a spus: “saracii romani, tratati asa din cauza tiganilor”. Nu este asa.

Pentru ca daca ar fi asa, anumite lucruri nu s-ar intampla. Marea majoritatea a celor care canta acele cantece, manele, sunt de etnie rroma. Si la nuntile noatre, traditionale romanesti, acesti solisti sunt mereu invitati. Trebuie sa ne decidem, nu e rasism. Eu nu sunt de acord cu ce fac anumiti cetateni romani, care nu sunt de etnie rroma. Violenta nu are nici nationalitate, nici etnie.

Toti cei care infaptuiesc fapte de acest gen trebuie sa stea in inchisoare. Daca legea e drastica si este aplicata, elanul delincventilor este putin taiat.

Reporter: Ce parere ai despre presa din Italia?

Parerea mea conteaza foarte putin. Eu personal nu imi permit sa judec presa, mai ales ca presa din Italia ne-a ajuta pe noi in urma incidentului. Daca eu am reusit sa obtin in 2003 un permis de sedere pe motive umanitare a fost si datorita presei. Noi nu puteam avea in acea vreme un permis normal de sedere, pentru ca nu aveam un venit.

Dar presa din Italia, initial pe ANSA, a vorbit despre cazul nostru timp de doua saptamani si a adus atentia tuturor asupra cazului. Astfel am obtinut si acest permis. Presa e ca un cutit cu doua taisuri, iar eu nu-mi permit sa ii acuz pe cei care isi fac meseria. Ei pot doar sa expuna o problema, mai mult sau mai putin exagerat.

Cei care pot face mai mult sunt numai politicienii, persoanele care au o putere in stat.

Reporter: Ti se pare ca moartea tragica a Giovannei a fost instrumentalizata, sau i-a fost data o atentie prea mare?

Eu am mai spus ca vreau sa stau departe de aspectele politice. Dar in acelasi timp nu pot sa nu spun ca mi-as fi dorit ca autoritatile romane din Italia, ma refer la ambasada, consulat, sa fi intervenit mai devreme. Sa-si fi spus un punct de vedere si sa-si fi aparat cetatenii, sa nu fie lasati asa. Pentru ca cei plecati din tara nu au plecat la distractie, ci de nevoie, din motive economice

Reporter: Ce-ar fi putut sa faca autoritatile romanesti?

Sa fi actionat din timp si sa fi oprit toata aceasta campanie la adresa romanilor. Sa fie la acelasi nivel cu politicienii italienii si in acelasi timp sa aduca exemple de romani care au facut ceva important in Italia si nu numai in Italia. Sa aduca exemple de romani care sunt apreciati. Avem mari artisti, de exemplu sau mari actori. Trebuiau evidentiati romanii- model si aduse argumente in favoarea romanilor.

Reporter: Florina, ai citit mesajele lasate de cititorii HotNews.ro si ne-ai marturisit ca ai ramas impresionata.

Le-am citit si as vrea sa le amintesc pe fiecare in parte. Nu ma asteptam la o asemenea reactie. As dori sa le multumesc in special celor care au avut initiativa cu donatia. Dar vreau sa spun ca ceea ce am facut nu are nici un scop financiar. Este ceva ce eu nu accept. Sunt de acord in schimb sa pastram o legatura, prin telefon, sau sa putem organiza o intalnire ca intre romani. Sa simtim si noi ca suntem romani, sa vorbim romaneste.

Citind mesajele, mi-am dat seama ca din toata situatia negativa a iesit totusi ceva pozitiv la iveala. Ca romanii stiu sa fie si solidari in momente grele. Si tocmai asta as vrea: o intalnire de la roman la roman, sa ne amintim de casa, de traditii. Sunt lucruri care mie imi lipsesc, aici nu le pot face.

Mi-a ramas in minte mesajul intitulat “demnitate romaneasca: sunt principii de viata care nu trebuiesc uitate, ci sterse de praf cateodata”.

A spune in aceste zile “sunt mandru ca sunt roman” nu este un lucru de nimic, atat de mare adevar exprima fraza aceasta.