Cronică de film: El Paraiso
La zece ani de la prima lui prezență în secțiunea Orizzonti a Bienalei de la Venezia regizorul italian Enrico Maria Artale (pe 7 iunie artistul va împlini 40 de ani) a recidivat. Cu filmul El Paraiso care, la începutul lunii mai a putut fi văzut și în România, figurând în oferta Festivalului de Film European, grație directorului artistic al acestuia, criticul Cătălin Olaru.
Noul film al lui Artale șochează prin cel puțin trei rânduri sau feluri de ambiguitate. Prima este una de ordin lingvistic. Căci dacă începi să îl urmărești fără a ști înainte absolut nimic despre temă, subiect ori personaje nu are cum să nu te mire ceea ce s-ar putea numi fie intertextualitate, fie plurilingvism. Cele două personaje principale vorbesc alternativ sau, mai corect spus, amestecat în italiană și spaniolă. Schimbă limbile aparent fără nici o noimă. Și aceasta fiindcă cei doi sunt mamă și fiu. Mama, căreia nu îi vom afla niciodată numele, exemplar jucată de Margarita Rosa de Francisco, este de origine columbiană. Cu precizarea că femeia nu și-a văzut niciodată plaiurile natale. Fiul, personaj în care face un rol cu totul remarcabil Eduardo Pesce, are un nume cel puțin ciudat. În acte el se cheamă Julio Cesar precum celebrul dictator roman, numai că nimic din comportamentul lui nu are nimic dictatorial. Din contră. Julio are deja 40 de ani, e o figură ștearsă, oarecare, duce o existență monotonă, și pare a fi pe veci ombilical legat de mamă.
De aici începe cea de-a doua ambiguitate. Este oare această legătură una asemănătoare celei dintre Iocasta și Oedip sau la mijloc nu se găsește decât o formă de dependență filială din cale afară de exagerată? Cert e că la 40 de ani Julio nu pare a avea nici o relație, merge peste tot însoțit de mamă căreia îi este partenerul perfect de dans. De salsa. Dansul deținând în El Paraiso o semnificație și o pondere aparte. Cei doi locuiesc împreună undeva la periferia Romei și nu există pentru moment nici cel mai mic indiciu că s-ar întrevedea o despărțire.
Pe neașteptate, în viața celor doi se insinuează o anume Ines. Imigrantă ilegală de origine columbiană. Vitală, posesivă, îndrăzneață, cu specificul aplomb jucată de Maria del Rosario.
Relația dintre cei trei este și ea marcată de ambiguitate. Ines îi amintește Mamei de Columbia ceea ce ar trebui să însemne un motiv de acceptare. Ines înseamnă pentru Julio șansa evadării măcar temporare din monotonie, fără însă ca relația dintre cei doi să aibă cine știe ce implicații sexuale. Chiar nu are. Nu prea se întrevăd indicii că apariția intempestivă a lui Ines ar putea fi la originea unei iminente separări a fiului de mamă. Și cu toate acestea, înclinația sau aspirațiile de divă ale acesteia (sunt semnificative în acest sens secvențele în care Mama cântă ori dansează contând pe efectul exercitat asupra celor care o privesc) se simt amenințate. Vrând-nevrând, mama simte că nu mai beneficiază de dorita atenție integrală a lui Julio. De aici crize de nervi, momente de gelozie, schimbări de atitudini. Certuri.
La un moment dat, se pronunță în film cuvântul ovule. Apar și câteva imagini în acest sens. Câteva ovule puse la conservare. Ceva mai încolo, asemenea puștii a cărei revenire este teoretizată de Cehov, un astfel de ovul va reveni. Iar de aici încolo matricea strict realistă a filmului se va disipa măcar în parte. În ovulul cu pricina, Julio va înmagazina o mică parte din cenușa mamei între timp moartă și mai încolo va înghiți ovulul. Cu gândul că astfel îl va putea purta la maturitate și “naște”, iar nașterea ar urma să se producă în Columbia. Unde Julio se va duce cu intenția de a împlini ultima dorință a Mamei.-