A început să alerge când avea 110 kilograme și acum participă la curse montane de 176 kilometri: „Nimic nu este mai inspirațional decât un om care încearcă și eșuează versus unul care nu încearcă niciodată”

„Radu, ești ok?!” – întrebarea care dă titlul documentarului lui Radu Restivan este, de fapt, mult mai mult decât o glumă pe seama unei curse de 176 de kilometri și 10.000 de metri diferență de nivel. Este un exercițiu de sinceritate pe care fostul jurnalist sportiv l-a transformat într-o provocare personală și apoi într-o poveste cu care speră să inspire oameni dincolo de lumea alergării. Într-un interviu pentru publicul HotNews, Radu Restivan vorbește depășirea limitelor și despre nevoia fiecăruia dintre noi de a ne trăi propriile vise, nu pe ale altora.

• „Deseori ne croim destinul în funcție de ceea ce vor alții de la viața noastră, ceea ce ne duce într-o zonă în care ajungem să muncim pentru visul altora, nu pentru al nostru”, explică Radu Restivan unul dintre resorturile care l-au împins să alerge în curse montane.

După ce și-a pus pentru prima dată pantofii de alergare prin 2015, în încercarea de a slăbi și a deveni mai consecvent în sport, Radu Restivan a descoperit nu doar bucuria mișcării, ci și puterea comunității. Așa s-a născut 321sport, grupul care de peste un deceniu aduce împreună începători și alergători experimentați, oameni care vor să-și depășească limitele cu sprijin și încurajare.

Anul trecut, Restivan și-a dus relația cu alergarea la un nivel extrem, înscriindu-se la Ultra-Trail du Mont-Blanc (UTMB) – „Everestul” alergării montane. O cursă de aproape două zile și jumătate, fără somn, prin Franța, Italia și Elveția, o experiență la limita umanului, dar și momentul perfect pentru a ridica o oglindă în fața publicului. Despre ce înseamnă să filmezi și să trăiești în același timp o astfel de aventură, despre comunitatea care i-a schimbat viața și despre mesajul din spatele documentarului, am stat de vorbă cu Radu Restivan.

„Mă deranja faptul că aveam 110 kilograme”

– Ați fost jurnalist sportiv, apoi ați decis să treceți „de cealaltă parte” și să alergați. Care a fost momentul în care v-ați spus: „Gata, trebuie să fac o schimbare”?
– Radu Restivan: Două lucruri mă deranjau acum aproximativ 11 ani: faptul că aveam 110 kg și ideea că niciodată nu am reușit să fiu consecvent în sport. Deși îmi doream să slăbesc, cel mai mult mi-am dorit să fiu consecvent în sport, așa că în 2014 am început să alerg și de atunci nu m-am oprit.

– Cum a apărut comunitatea 321sport și ce a însemnat pentru dumneavoastră să treceți de la alergător singuratic la lider de comunitate?
– Comunitatea 321sport a apărut din dorința personală de a oferi un loc sigur pentru oricine este la început de drum și vrea să alerge: pe scurt, am gândit-o ca și cum Radu are 110 kg, n-a alergat niciodată și ar vrea să meargă cu un grup în care să nu râdă nimeni de el, chiar dacă aleargă încet, prost și gâfâie non-stop.

Pe 7 februarie 2015 a fost prima alergare a comunității, iar de atunci – săptămână de săptămână – 321sport a devenit casa comunității de alergare așa cum o știm astăzi. Deși unii oameni au început să alerge și ulterior au terminat sau câștigat curse deosebit de grele, un singur lucru nu s-a schimbat niciodată: comunitatea a fost, este și va fi despre începători, așadar focusul este de a recruta constant oameni noi care nu au curajul să înceapă, iar comunitatea 321sport să fie acel grup suport care îi susține la fiecare pas. 

„Mii de alergători au donat sânge datorită campaniilor pe care le-am făcut”

– Privind înapoi, ce v-a dat alergarea în toți acești ani, dincolo de rezultate și curse?
– Chiar dacă poate sună banal, alergarea mi-a arătat că puterea comunității este fenomenală. Cu toții știm asta – teoretic – dar atunci când realizezi că o comunitate de alergare nu este despre cineva, ci despre ce putem face împreună, atunci înțelegi mai ușor cum unele lucruri absolut senzaționale se întâmplă aproape de la sine. 

Câteva exemple: mii de alergători au donat sânge datorită campaniilor pe care le-am făcut, salvând vieți; am contribuit la zeci de proiecte sociale din domenii diferite (educație, cultură, sănătate, mediu), reușind să folosim energia comunității și ajutorul sponsorilor pentru a schimba în mod real lumea în jurul nostru.

Pe plan personal, alergarea m-a învățat mult mai multe lucruri decât educația clasică pe care am urmat-o. Nu știu dacă sunt un om mai bun datorită alergării, dar știu că reușesc să văd lucrurile mai limpede și să rămân pe linia de plutire atunci când lucrurile se clatină.

Aș vrea să spun clar și răspicat că alergarea mi-a oferit unii dintre cei mai buni prieteni din această viață, oameni cu care am împărțit niște momente extraordinare. Iar când spun momente extraordinare nu mă refer doar la finalul unei curse de, să zicem, 100 kilometri, cât momente care m-au marcat cu adevărat: gesturi de prietenie complet neașteptate, care m-au ajutat în anumite clipe în care nici măcar nu am îndrăznit să cer ajutorul. Pe scurt: oameni foarte buni pe care mă bucur să îi am alături în această viață. 

– Ultra-Trail du Mont-Blanc este considerat „Everestul” alergării montane. Ce v-a împins să spuneți „da” unei curse de 176 km și 10.000 m diferență de nivel? Și cum v-ați pregătit?
– UTMB este un vis pentru mulți dintre cei care aleargă, întotdeauna m-am gândit la această cursă, ba chiar urmăream transmisiunile live și eram fascinat de atmosfera de acolo. Este cea mai importantă competiție de acest gen din lume, suporterii sunt incredibili și îți dau o energie pe care nu reușești să o găsești în altă parte.

Pentru că nu sunt un atlet profesionist și nu trăiesc din asta, ba chiar îmi petrec toată ziua pe un scaun la birou, singurul lucru pe care îl pot face în București este să alerg destul de mult, iar atunci când reușesc… să merg la munte pentru a acumula diferență de nivel, ceea ce consumă foarte mult timp din cauza aglomerației de pe șosele.

Concret, pentru această competiție am alergat 100 kilometri pe săptămână cu cel puțin 1.000 metri diferență pozitivă de nivel, chiar dacă uneori a trebuit să fac această diferență de nivel în parcul de lângă casă, urcând și coborând scări până mi s-a terminat bateria la căști, cât și la creier.

– Ați povestit că privarea de somn a fost aproape imposibil de gestionat. Cum arată mintea și corpul unui om după 46 de ore fără somn?
– Pot să spun sincer că nu îmi mai doresc niciodată să ajung într-un astfel de moment, deși este foarte interesant ce „am găsit” acolo. Mi se pare imposibil să te pregătești voit pentru această lipsire de somn, chiar dacă anterior am mai făcut curse în care am petrecut o noapte pe traseu, nimic nu se compară cu a doua noapte din cursă. Gradul de oboseală este atât de accentuat, încât începi să înțelegi toate poveștile cu halucinații – despre care alți participanți vorbesc, dar parcă nu le crezi până nu le trăiești pe propria piele, dar mai ales cu propria minte.

„Ziua” mea a început vineri pe la 10 dimineața, când m-am trezit și s-a terminat duminică pe la ora 22, când m-am pus în pat și am dormit… ca omul.

În timpul cursei, care a durat 46 ore și 12 minute, cred că am dormit, cumulat, maximum 30 minute în trei reprize: două reprize voluntare și una involuntară, când am căzut pe jos și am adormit – noroc că am fost trezit la timp ca să nu fiu exclus din competiție.

– Au existat momente în care v-ați gândit serios să renunțați?
– Au existat foarte multe momente în care am vrut să renunț, spunându-mi că nu este nevoie să îmi supun corpul și mintea la așa ceva. Dar singurul lucru care m-a făcut să nu renunț a fost ideea că indiferent de rezultat, nu voi mai face niciodată o cursă care să implice două nopți complete pe traseu. 

Cel mai greu moment: acela în care am căzut și am adormit pe jos, complet rupt de realitate. Nu îmi dau seama cum am ajuns în acel punct, dar când am fost trezit cu blândețe, am simțit că mi-am dat singur o palmă peste față și mi-am zis: „tati, faci asta o singură dată în viață, încearcă să o duci până la capăt!”

„Uneori ajungem să muncim pentru visul altora, nu pentru al nostru”

– Ați spus că „Radu, ești ok?!” nu este despre alergare, ci despre viață. Care este, de fapt, mesajul pe care vreți să-l transmiți publicului?
– În cel mai sincer mod cu putință, mi-aș dori ca oamenii să aibă puterea să se întrebe în mod constant dacă „sunt OK” cu punctul în care se află. Deseori ne croim destinul în funcție de ceea ce vor alții de la viața noastră, ceea ce ne duce într-o zonă în care ajungem să muncim pentru visul altora, nu pentru al nostru.

Cred că este foarte important să avem un reper propriu, un fel de „Personal Jesus” (că tot sunt cel mai mare fan Depeche Mode pe care îl cunosc) care să ne amintească întotdeauna că este bine să ne ghidăm după obiectivul nostru, nu al altora. Trăim într-o societate în care deseori cădem în plasa lui „a face pe plac altora” în loc să ne întrebăm mai des ce ne face pe noi cu adevărat fericiți.

Deseori răspunsul la întrebare va fi „nu”, dar este un lucru bun să conștientizăm asta.

– Cum a fost să retrăiți cursa prin ochii camerei și ai echipei care v-a însoțit?
– Mult mai greu decât toată cursa în sine. 

Vreau pe această cale să le mulțumesc celor trei colegi care au fost pe tot traseul (Adrian Bulboacă, Adrian Crapciu și Lucian Șuhan) și au muncit ca nebunii: nici ei nu au dormit, nici ei nu au luat pauze, a fost un efort supraomenesc. 

„Au venit să alerge cu noi și câțiva oameni care nu alergaseră niciodată”

– Care a fost cea mai emoționantă reacție pe care ați primit-o de la spectatori după proiecțiile documentarului?
– După primele trei proiecții ale documentarului, am primit mai multe mesaje pe care le-am salvat pentru a le citi în zile grele, când o să am nevoie de un strop de încredere. Au fost oameni care mi-au scris că au plâns și au simțit ca și cum ar fi trăit cursa în timpul filmului, dar și oameni care au zis că nu au alergat niciodată, dar filmul i-a inspirat: un exemplu bun este la Sibiu, unde am întrebat publicul după film dacă vor să alergăm a doua zi dimineața, iar printre cei care au venit s-au aflat și câțiva oameni care nu alergaseră niciodată. Este o mare bucurie sufletească să știi că poți influența – chiar și puțin – viața unui om.

– Credeți că un astfel de efort este posibil fără o comunitate în spate?
– Eu cred foarte mult în puterea comunității, de aceea în ultimii 10 ani și jumătate mi-am dedicat o mare parte din energie pentru 321sport, o comunitate care a crescut cât nu mi-aș fi imaginat niciodată. Deseori spun la evenimentele comunității că este important să nu uităm niciodată de unde am plecat și atunci când vedem pe cineva care este la început sau care să chinuie, să uităm de viteza sau de obiectivul nostru și să ajutăm persoana respectivă – acest gest fiind mult mai important decât un rezultat personal. Sunt mândru că am sădit un sentiment de grijă pentru cei din jur, iar mii de oameni duc mai departe filosofia comunității: să fie un spațiu safe și deschis mai ales pentru începători, în care nimeni să nu fie judecat sau lăsat în urmă.

Cred că o comunitate te poate ajuta enorm în procesul de pregătire pentru o cursă, dar îi înțeleg foarte bine și pe oamenii care preferă singurătatea.

– Cum v-ați schimbat viața după acest ultramaraton?
– Cred că am devenit mai confortabil cu ideea de a mă întreba mai des dacă sunt OK în adevăratul sens al cuvântului. Și m-aș bucura dacă oamenii încep să facă asta mai des și mai autentic. 

Altfel, sunt foarte fericit că pot spune despre film că beneficiază de un turneu național, organizat din forțe proprii, dar care aduce comunitatea de alergare împreună. Momentan s-a văzut la București, Sibiu și Târgu Mureș, dar în viitor urmează Miercurea Ciuc (11 septembrie), București (18 septembrie), Sfântu Gheorghe (19 septembrie), Brașov (20 septembrie), cât și alte date pe care urmează să le programăm în viitor.

– Ce sfat le-ați da celor care abia acum fac primii pași în alergare și privesc cu teamă la distanțe de 5 sau 10 km?
– Nimic nu este mai inspirațional decât un om care încearcă și eșuează versus unul care nu încearcă niciodată. Am tot respectul și admirația pentru oamenii care au curajul de a începe și ambiția de a continua: de asta am construit comunitatea 321sport, pentru ca toți cei care nu cred că pot, să găsească acel grup suport în care să reușească niște lucruri la care – cândva – doar visau. Și mărturie stau mii de oameni care au reușit să își depășească limitele cu zâmbetul pe buze, ceea ce este fantastic.