A murit Ana Gavrila Ogoranu

La doua luni dupa moartea lui Ion Gavrila Ogoranu, a murit si sotia acestuia, Ana, in urma unui atac cerebral. Ana Gavrila Ogoranu a fost cea care l-a ascuns de Securitate, in propria casa, timp de 21 de ani, pe cel ce avea sa-i devina sot. Primul sot al femeii a fost tot un luptator impotriva comunismului, Petru Sabadus, ucis in bataie la inchisoarea din Gherla, in 1952.

Ana Gavrila Ogoranu avea 85 de ani si va fi inmormintata simbata, la Galtiu (judetul Alba).

Desi a fost urmarita permanent de Securitate, inchisa si anchetata, Anei Gavrila Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodata in mod oficial calitatea de luptator anticomunist.

Ultima dorinta a Anei gavrila Ogoranu nu a fost respectata

Scrisoare deschisa adresata D-nei Monica Macovei, Ministru al Justitiei

Aceasta scrisoare, semnata de Ana si Ion Gavrila Ogoranu, a fost redactata ca urmare a refuzului autoritatilor de a recunoaste Anei Gavrila statulul de luptator in rezistenta anticomunista.

Stimata Doamna Ministru,

In anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu judetul Alba, sotia lui Ion Gavrila-Ogoranu, nascuta in 10 decembrie 1921, am inaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calitatii de Luptator in Rezistenta Anticomunista, care functioneaza in cadrul Ministerului Justitiei, un Memoriu documentat, in care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptator in Rezistenta

anticomunista, relatand si documentand faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.

Nu am primit atunci nici un raspuns.

In data de 9 martie 2006, adica dupa 5 ani! am primit urmatorul raspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastra de constatare a calitatii de luptator in rezistenta anticomunista, intrucat nu se incadreaza in prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 si 3 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 214/1999”.

Doamna Ministru, eu in expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele asa cum le-am trait eu, caci nu mi-am incadrat viata dupa articole de lege, ramanand ca onorata Comisie sa cerceteze si sa judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru ca ele sunt insasi viata mea, si ca si a mea, a mii de femei si barbati vii sau morti din tara noastra.

Deci sa-mi fie cu iertare daca voi fi silita sa-mi povestesc viata sub regimul comunist.

M-am nascut in 1921, in 10 decembrie, in localitatea Drambar, jud. Alba. Am urmat cursurile scolii de gospodarie, si am fost infiata de o matusa din localitatea Galtiu, jud. Alba.

Mi-am facut educatia sub influenta a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Targu-Mures, si a profesorului Vasile Hanu, care si la varsta de 101 ani, azi, isi mai aminteste de mine.

M-am casatorit in 1944 cu studentul medicinist Petru Sabadus de la Facultatea de Medicina din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenita de sot ca alaturi de el vom avea necazuri mari in viata, si eu am fost gata sa fiu alaturi de el si la bine si la greu. Necazurile au inceput odata cu 23 august 1944. Sotul meu facea parte dintr-o organizatie studenteasca nationalista.

Zeci de studenti bucovineni si basarabeni, care se aflau in zona, ne-au cerut ajutorul sa-i ascundem sa nu fie arestati de politia romana si sovietica pentru a fi deportati in URSS. Imi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toata iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, caci sotul era strain de sat.

Pana cand si-a obtinut acte confectionate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.

Din Germania a sosit un grup de parasutisti in plina iarna, carora sotul le-a gasit adapost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit in casa parintilor mei. In memoriile scrise ale acestuia, dupa 1990, aminteste acest episod. Am contribuit la toate acestea, in conditiile in care si eu si sotul locuiam in casa straina, caci in casa matusii era instalat comandamentul Armatei Rosii.

In anul 1946 ne-am mutat cu sotul la Cluj. Aici sotul era incadrat in organizatia anti-comunista de la Universitate. Zeci de studenti veneau in casa la noi si asistam fara sa vreau la toate problemele lor, acordand ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume inscrise la loc de cinste in Istoria Rezistentei anticomunista.

Dau cateva nume: Ion Golea, viitorul parasutist din 1951, Doctorul Gruita Victor din Teius, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studentii Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Marza, si fagarasenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Hasu Laurian si Gavrila Ion, viitori luptatori in Rezistenta fagarasana.

Traiesc inca si pot da marturie despre ce a fost in casa noastra Dr. Teofil Mija din Sacele, Brasov, directorul Institutului Cristiana si Dr. Gheorghe Cornea din Bucuresti, veteran al Rezistentei din Targu Mures.

In timpul grevelor studentesti din 1946, in casa noastra s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fara sa vreau, martora. Aici s-au facut si planuri de retragere in munti in grupuri de rezistenta. In 1947 s-a tinut in muntii Apuseni un congres al centrelor studentesti de pe tara. Multi au plecat intr-acolo cu ranita din casa noastra din Galtiu, aprovizionati de mine.

Cand in 1947 si 1948 incepuse teama arestarilor si cei urmariti nu mai dormeau pe-acasa, eu puneam un covor pe sfoara spre a se sti daca au fost cautati de Siguranta sau nu in noaptea aceea, caci arestarile se faceau de obicei noaptea.

In 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineata, caci noaptea un grup de politisti si soldati au spart usa casei cautandu-mi sotul peste tot, injurandu-ma si amenintandu-ma. Nu s-au sinchisit ca in patucuri dormeau cei doi copii ai nostri de 4 si de 2 ani. Si am ramas in casa ostatica timp de o saptamana, fara sa pot iesi sa cumpar hrana pentru copii.

Apoi am fost evacuata cu copiii si hainele de pe noi. M-am reintalnit cu sotul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scapasera de arestarile din mai, s-au hotarat sa se retraga la munte, lucru ce l-au si facut. Eu am ramas sa dau raspuns Securitatii unde ar putea sa fie barbatul pe care-l cautau peste tot.

Intr-o vreme cand ma asteptam sa fiu si eu arestata m-am mutat in ascuns cu copiii in muntii Apuseni, la niste oameni in apropierea luptatorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Stefan, Nicu Moldovan, si mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am si locuit o bucata de vreme.

De altfel in cartea amintirilor ei, intitulata „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, aceasta luptatoare ma aminteste si pe mine.

Spre toamna, barbatii au hotarat ca un grup dintre ei sa treaca granita iugoslava, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Intre ei era si sotul meu. Au fost prinsi pe granita, dusi la Timisoara si apoi la Cluj, in lotul sutelor de studenti arestati.

O intreaga iarna am fost aproape in fiecare zi, impreuna cu sute de mame, sotii, surori, logodnice, am inghetat in fata portilor de fier ale inchisorii din Cluj pentru a le introduce, cand era permis, alimente si haine.

Am asistat la procesul studentilor din saptamana Pastilor din 1949, zile in sir, si i-am cunoscut astfel pe multi, baieti si fete. I-am insotit cu alte sotii pana i-au urcat in duba in gara Cluj. Ne-a ingrozit zgomotul de lanturi si zbieretele, cand i-au dat jos in gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parca i-ar fi inghitit pamantul. Se zvonea ca ar fi fost dusi la Pitesti.

Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, ca sotul meu ar fi in aceasta inchisoare. Am reusit sa iau legatura cu sora Dr. Barbosu, medicul inchisorii. Eram multumita sa stiu ca e viu, si din cand in cand, sora Doctorului imi confirma acest lucru.

Asa a durat pana in toamna anului 1952, cand intalnind-o, aceasta a inceput sa planga. Am inteles: sotul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amanunt decat ca ar fi fost operat la spitalul din Dej.

Am colindat prin cunoscuti Dejul, si am aflat indirect ca sotul meu a fost dus la acest spital. Doi fosti colegi de facultate, medici, au incercat zadarnic sa-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite in bataie.

Adevarul il voi afla de-abia peste ani, cand detinutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit ca sotul meu a fost batut de directorul inchisorii, Goiciu, pentru ca l-a ridicat pe acest plutonier din curtea inchisorii, si l-a dus la infirmerie.

Am ramas de mana cu doi copii mici, fara casa, fara slujba, ca nimeni nu vroia sa ma angajeze. Dintr-un loc practic alungata, in altul neprimita. Rudeniile mele au fost amenintate ca daca ma mai tin, vor fi duse in Baragan. In sfarsit matusa mi-a dat un petec de pamant in Galtiu, pe care am apucat sa-l cultiv.

Dar s-au gasit oameni de-ai partidului care au venit si si-au impartit acest teren, ramanand si fara el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legala pana in ziua de azi. Intre timp eram luata de securitate cu duba, si interogata cand despre unul, cand despre altii dintre colegii sotului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru.

N-am recunoscut, oricata presiune a fost facuta asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, caci intr-adevar nu stiam nimic.

In 1954 s-a intamplat un caz care ma putea costa mare nenorocire. Sotul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era si defect, intr-un fund al podului casei, fara ca eu sa stiu. Copiii jucandu-se l-au gasit, l-au dat jos si cu copiii din vecini, se jucau pe strada cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luati de scurt unde l-au gasit, si toata vina a cazut pe mine.

Am fost dusa la Securitatea din Orastie si Deva, anchetata dur, si lovita sa spun. A durat mult pana s-au convins ca intr-adevar eu nu stiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetata sa spun dupa cine port doliu, si de unde stiu ca sotul meu e mort. In acelasi timp eram privita in sat cu ura si desconsiderare.

Imi cumparasem un cal, si faceam carausie, dar mi-a fost confiscat calul, lasandu-ma cu carutul in mijlocul satului, sub motiv ca particularii nu mai aveau voie sa aiba cai.

In 1955, a sosit la mine din muntii Fagarasului, fostul camarad si coleg de liceu al sotului meu, Ion Gavrila. L-am primit cu drag, stiind cat tinea sotul meu la el. El m-a rugat sa ma deplasez la Cluj, sa gasesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am si facut. Acesta mi-a spus ca luptatorii fagaraseni trecusera in Grecia.

Urma ca in primavara urmatoare, sa porneasca si Gavrila pe acest drum, cand Mihai Maga a venit cu vestea ca luptatorii se aflau in realitate arestati la Securitate.

Ion Gavrila a ramas in familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului fagarasean. Stiam ca e condamnat la moarte in contumacie, stiam ca legea prevedea ca cine ajuta un dusman al poporului, e pasibil de aceeasi pedeapsa. Deci cunosteam pericolul la care ma expuneam…

Am muncit cu bratele sa castig painea pentru familie, cu vesnica amenintare ca o nenorocire se putea intampla oricand. Am incredintat casa si familia Maicii Domnului, si cu aceasta credinta am pasit intr-o noua incercare a vietii. Si-au fost destule situatii cand am ajuns la capatul puterilor.

Astfel, in 1959, de Sfantul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungata din casa de militie, primarie si securitate, pentru ca locuinta sa fie data secretarului Sfatului popular. M-am mutat in prag de iarna intr-o moara parasita, fara podele, ferestre si usi.

In dosarul inaintat in 2001 se afla acest lucru, confirmat in fata notarului public printr-o declaratie a sotiei fostului secretar, care a beneficiat de casa, si care mai traieste si azi. Am fost astfel deportata timp de 14 ani. Mi s-au facut perchizitii de catre securitate, si numai printr-o minune sotul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundatii, fiind aproape distrusa.

In 1970 m-am imbolnavit de meningita, si am stat patru luni la spitalul din Cluj, ingrijita de profesorul Ioan Gavrila. Intamplarile celor 21 de ani au fost povestite de sotul meu in cartea „Brazii se frang, dar nu se indoiesc”, si-au fost relatate in Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin.

De asemenea, faptul ca am fost urmarita se afla confirmat si in documentele Securitatii, ca de exemplu: Cand in 1969, in suita presedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a sotului meu, in care ii cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa presedintelui Nixon, si care a reprezentat salvarea sotului meu cand a fost prins in 1976, la Cluj, de

Securitate. Sotul meu stand ascuns, a pastrat in continuare si in aceasta situatie, legatura cu unii frati de suferinta: Dr. Marza Pavel, Dr. Gruita, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Marza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legatura a fost facuta prin mine. Din casa mea a plecat in 29 iulie 1976 sotul meu la Cluj, si s-a intors de la securitate peste 6 luni.

Eu i-am pregatit ranita cand la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucuresti cu intentia de a contribui la formarea unei armate care sa apere Revolutia. Eu l-am ingrijit si indemnat sa scrie intamplarile prin care am trecut.

Am renuntat la orice confort si liniste de dragul idealurilor sotilor mei, si a prietenilor lor, de dragul adevarului si al dreptatii. Am trait toata viata din munca bratelor mele, fara a apela la mila nimanui.

Nu pentru bunuri materiale am cerut sa fiu trecuta printre luptatorii Rezistentei anticomuniste, nici macar pentru o mandrie desarta. Voiam sa se faca drepate si celor din Rezistenta anticomunista.

Aceasta mi-a fost viata, la 85 de ani am constiinta impacata ca mi-am facut datoria alaturi de cei doi soti ai mei, si ai fratilor lor de idealuri. Nu as fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar ma doare nedreptatea si nepasarea. Nu ma gandesc la cei ce coroboreaza art. 1 cu art. 2 si cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic in comun cu Rezistenta anticomunista din Romania.

Ma gandesc insa cu groaza si cu adanca tristete ca intre cei care au decis, cu majoritate de voturi, sa fiu exclusa, au fost desigur si fosti detinuti politici, care in piticimea lor, n-au invatat nimic din istoria Romaniei. Caci daca din expunerea vietii mele sub comunism atat au priceput ca art. 1 nu coroboreaza cu art.

2 din alta lege postdecembrista, insemneaza ca nici nu merita sa stie mai mult. E posibil ca intre detinutii politici consultanti sa fie si dintre cei cu suflete seci, care nu au fost in stare sa traiasca istoria Romaniei, si au fost alesi anume. Noi am fost luptatori, si nu cautatori de titluri.

Declar ca imi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani in urma, si refuz sa fac „plangere” la instanta de contencios. M-as simti inca o data insultata si umilita. Daca tara are nevoie de noi, cei care am luptat in Rezistenta anticomunista, sa ne caute in arhivele Securitatii pe cei morti, si sa ne contacteze pe cei care mai traim.

Cu stima,

Gavrila Ana.

Aceasta a fost declaratia sotiei mele. In situatia ei, eu Ion Gavrila Ogoranu eu cunosc zeci de cazuri asemanatoare, daca nu chiar mai grave, de pe intreg cuprinsul tarii. Astfel, sotiile luptatorilor Ioan Pop si Gheorghe Hasu, executati in Rezistenta fagarasana, nu au reusit sa aiba calitatea de sotii de Luptator.

Vaduva Mariana Macavei n-a putut sa obtina in justitie calitatea de Luptator in Rezistenta in lotul Dabija din Muntii Apuseni, pentru sotul ei Macavei Traian, si nici pentru ea ca sotie de Luptator. Aceste femei traiesc inca, si pot da marturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a facut, prin justitie.

Fiica Luptatorului Lupsa din Vrancea, una din cele mai impunatoare grupuri de Rezistenta, n-a reusit sa obtina pentru tatal ei calitatea de Luptator in Rezistenta, nefiind luata de nimeni in seama. Si as putea sa mai dau exemple destule.

Daca intr-adevar tara doreste sa-si reconsidere trecutul, si sa cinsteasca Rezistenta, sa ne caute ea pe noi, si nu sa ne oblige sa ne umilim in fata unor Instante nepotrivite si nebinevoitoare.

Cu stima,

Ion Gavrila Ogoranu.