Adio, monolit! (de Traian Ungureanu)

Miroase a vremuri noi. Asa ceva s-a mai spus (in 1996), dar atunci era vorba despre un presentiment justificat emotional, nu istoric. Acum e vorba despre fapte.

Acum e vorba despre restringerea PSD si de constringerea impusa de fiica emancipata a PSD-ului, societatea romaneasca. In 16 ani de dominatie, orinduirea nascocita de Ion Iliescu a contat pe nemiscarea mediului. A fost prima trasatura transportata genetic de grupul Iliescu, din comunism.

Grupul „celorlalti”, prin care trebuie sa intelegem societatea romaneasca, a ramas fara definitie activa: o remorca docila care se supune, aproba si urmeaza. Singura vibratie admisa a fost consolidarea partidului. In 1991, la prima schisma, Iliescu si Roman au divortat din nepotrivire ideologica (socialism strasnic fata cu socialism sic). Autoritatea lui Iliescu s-a impus usor.

Partidul a ambalat imediat si a plonjat, cu nesat, in directie oligarhica. Anii 1991-’96 au fost epoca jafului. La sfirsitul lor, PSD era un mamut, neasemuit de bogat si nesimtit. PSD a scris de unul singur cuvintele „mare coruptie”, formula care avea sa-i devina epitaf. Dupa esecul din 1996, PSD a supravietuit, iar, in bratele totemului Iliescu.

In 2000, cind a revenit la putere, partidul a facut o eroare fundamentala. Nu e de mirare. PSD secreta aroganta. PSD s-a crezut providential: un partid popular, bogat, inteligent, de mase, tehnic, european, national. Si stat. PSD n-a inteles ca, in 2000, n-a facut decit sa paseasca in golul lasat de deziluzia Conventiei Democrate. In 2004, procesul era incheiat. PSD nascuse oligarhia si o dotase cu un Sfint Patron: Adrian Nastase.

In aceasta pozitie, de mare fast si detasare, a fost surprins PSD de aparitia a doua noutati derutante. Mai intii, miscarea societatii. Fiind un clan programat pentru achizitie, PSD n-a inteles niciodata dreptul societatii la evolutie. In schimb, a cumparat iluzia ca poate transforma prin imbogatire o echipa de smecheri iuti, intr-o aristocratie fara deranj. Insa societatea s-a miscat.

In primul rind, ea a incetat sa mai fie norodul cu care se distra Iliescu, in 1990. Stinga cu care s-a amagit ideologic PSD n-a existat niciodata. Ea va fi de gasit, mai tirziu, printre intelectuali, intr-un spatiu pe care PSD l-a dat demult la schimb cu Vanghelie. Ifosele de specialitate ale lui Nastase nu fac mai mult. Duhnesc a parvenire si oamenii nostri subtiri au, pardon, greata de asa ceva.

Populatia care s-a agatat de promisiunile social-democrate ale oligarhiei a obosit si a imbatrinit. Clasa muncitoare e fictiune pura intr-o tara ratata industrial. PSD a ramas cu toata rugina satelor si cu nefericitii din pampasul oraselor mici. O populatie extenuata, inutilizabila, in viitorul romanesc de dupa admiterea in UE.

PSD a prins astfel unda de soc a unei forte care iese de pe scena si a ratat jonctiunea cu noua realitate: un tineret intre 20 si 40 de ani, mobil si cinic, fara superstitii si tabuuri, gata sa voteze rapid in directia convenabila. Alaturi de ei, vitaminizatii cu capsuni de Spania.

In aceasta lume, PSD e profund vulnerabil. De ce tocmai PSD? Din cauza stigmatului originar. Toate partidele sufera de pesedism intern. Insa numai PSD este creatorul sistemului. Eticheta e definitiva. Nimeni nu mai poate face din PSD un partid credibil, asa cum nimeni nu mai poate face din Teoctist un semifinalist al Cupei UEFA.

A doua lovitura a fost aparitia lui Traian Basescu. Coincidenta e clara: declinul PSD s-a declansat, matematic, o data cu ascensiunea lui Basescu. Noul ales a pus Justitia in miscare si asa mai departe. Nu asta a desfacut sistemul. Romanii au umor, simpatie si antipatie. Nu institutii. Mutatia Basescu tine de lipsa naturala de distanta. Basescu e cotidian.

Acest stil a animat societatea si a clatinat acvariul politic. PSD a trecut imediat in regim de avarie. Iliescu a fost reciclat, iar Nastase, casat. Partidul nu se va rupe, ci va continua deriva, blocat de incaierarea de la bord. Pe parcurs, PSD isi va pierde supradimensionarea. Sistemul politic romanesc tinde spre o constelatie de partide proportionate realist.

Tentatia gigantismului n-a murit cu totul si ar fi bine ca PD sa se abtina. Viitorul PD e in interactiunea cu liberalii. Dialogul cu Valeriu Stoica, de pilda, ar produce idei. Taifasul cu Onaca produce manele. Oricum, era politicii monolitice se incheie si, o data cu ea, se stinge cea mai persistenta legatura cu mostenirea politica a comunismului.