Alibiurile Nasului

Trei tipuri de scuze i se gasesc in principal lui Mircea Sandu:

1. „Nu joaca el”

E adevarat, dar nici antrenorul nu joaca. Presedintele FRF organizeaza. Construieste sistemul. Isi impune viziunea. Numeste antrenorul si raspunde solidar cu el. De aceea, pe termen lung, ceea ce face Mircea Sandu, e mai important decit ceea ce reuseste sau nu un jucator.

Si, spre deosebire de fotbalisti, judecati la fiecare meci, sau de antrenor, care raspunde pentru o campanie, unitatea de masura a muncii unui sef de Federatie sint anii. De aceea, nu neaparat meciul cu Olanda impune indepartarea lui Mircea Sandu, ci ultimii 5 ani de esecuri, cu 3 calificari ratate!

2. „Tot el era presedinte si cind echipa se califica”

Perfect adevarat. Dar pentru acele succese a cistigat sute de mii de dolari, mai mult decit jucatorii!, a fost decorat de seful statului, a ajuns in structurile UEFA, a strigat olario, si-a construit o imagine, a facut avere, a primit scutiri de impozite de la stat pentru FRF. La victorie s-a implicat, la insucces se delimiteaza!

3. „Si daca pleaca el, cine sa vina mai bun?”

Mircea Sandu este raul familiar. Solutia comoda a dezastrului. Ce vrem? O degradare domestica sau un risc asumat?! In fond, ne lasam santajati de ideea ca, in cazul unei schimbari, totul se va face praf. Pai s-a facut deja! Toti cei care isi construiesc perenitatea pe frica de necunoscut a celor din jur sfirsesc prost.

In final, li se anuleaza si meritele. De aceea „Adio, Mircea Sandu!” e inclusiv in interesul lui Mircea Sandu.