Skip to content
Economie

Am învățat să numărăm tancurile și am crezut că măsurăm prosperitatea. Povestea PIB-ului

Dan Popa
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Cel mai important număr din economia modernă a fost inventat de un om care ne-a rugat să nu-l luăm prea în serios. Nu l-a ascultat nimeni.

Acest text este un fragment din newsletterul „Economix”, pe care jurnalistul Dan Popa îl trimite în fiecare joi dimineață. Poți să te abonezi la Economix aici:

P.S. De două ori pe lună, newsletterul Economix va fi sub paywall. Sau, de două ori pe lună, va fi trimis liber tuturor. Asta începând de joia următoare. O ediție va fi sub paywall, următoarea va fi la liber. Multumesc pentru înțelegere și sper într-o cât mai bună colaborare. Aștept cu mare interes reacțiile voastre!

În 1934, un economist venit din Rusia a prezentat Congresului american un raport cu un titlu care nu promitea nimic: „Venitul național, 1929–1932”. Simon Kuznets lucrase la el un an întreg, într-o lume fără calculatoare. Adunase cifre din recensăminte industriale și din rapoarte guvernamentale disparate. Uneori pleca pur și simplu prin țară, cu o echipă mică, să vorbească cu fermieri, muncitori și patroni de fabrici.

Ce a pus pe masă era, în cuvintele lui, un „amalgam” de estimări aproximative, cu „lacune” evidente și date „preliminare”. Puțini autori își prezintă opera capitală cu atâta jenă. Și totuși, raportul acesta arid a devenit bestseller.

În aceeași lucrare, Kuznets a strecurat o frază care avea să-l urmărească toată viața: bunăstarea unei națiuni, scria el, cu greu poate fi dedusă dintr-o măsură a venitului național. A fost primul avertisment despre PIB, formulat chiar în actul lui de naștere. Avea să fie și cel mai ignorat.

O economie numărată în vagoane

Astăzi e greu de imaginat, dar Marea Depresiune a fost gestionată pe orbește. Bursa se prăbușise, băncile cădeau una după alta, fabricile stăteau. Nimeni nu putea spune cât de grav era. William Nordhaus, laureat Nobel, a descris mai târziu situația fără menajamente: unii spuneau că lucrurile merg bine, alții că merg prost, iar cei care voiau să afle se uitau la câte vagoane de marfă se încărcau.

Cifrele lui Kuznets au pus capăt ghicitului. Ele arătau că, în primii trei ani ai crizei, economia americană aproape se înjumătățise. Roosevelt le-a citat în campanie și s-a sprijinit pe ele ca să lanseze New Deal-ul. Pentru prima dată, un președinte putea arăta cu degetul spre un număr și spune: asta am pierdut.

Nu era prima încercare de a număra o națiune, ci doar prima care nu s-a terminat cu o pedeapsă. Susskind amintește că, în Franța secolelor XVII–XVIII, primii autori de conturi naționale au fost exilați sau excluși din înalta societate, pentru că transparența nu le convenea celor de la putere. În Rusia, Alexandr Radișcev, unul dintre primii contabili naționali ai imperiului, s-a otrăvit ca să scape de un al doilea exil în Siberia. Planul lui, prea ambițios, fusese să adune date de la toate birourile provinciale.

Ce au în comun aproape toate aceste încercări este motivul pentru care au fost comandate: războiul. William Petty a calculat venitul Angliei în 1655 ca să afle cât poate duce țara într-un nou conflict cu olandezii. Statistica economică s-a născut, de la început, în anticamera ministerului de război.

Problema cu tancurile

Pearl Harbor a schimbat întrebarea. America nu mai voia să știe cât a pierdut, ci cât poate produce. În 1942, prezentându-și primul buget de război, Roosevelt spunea că dușmanii trebuie nu doar înfrânți, ci și depășiți în producție, „în mine, în magazine, în ferme”. Transformarea a fost totală. Companii de jucării făceau piese pentru nave de război, fabricile de mobilă făceau încărcătoare pentru puști. O țară care fabricase peste trei milioane de mașini în 1941 a mai produs doar 139 până la sfârșitul războiului.

Aici cifrele lui Kuznets deveneau o problemă. El refuzase să includă în venitul național cheltuielile militare. Motivul tehnic era că statul nu vinde nimic pe piață. Motivul adevărat era moral: Kuznets nu credea că armele fac o națiune mai bogată. Consecința politică era însă absurdă. În socoteala lui, cu cât America se înarma mai mult, cu atât economia ei părea să se micșoreze. Niciun președinte în război nu vrea să arate lumii un asemenea grafic.

De partea cealaltă a Atlanticului, John Maynard Keynes construia o măsură rivală. În 1940 publicase un pamflet intitulat How to Pay for the War, care începea cu o frază de o sinceritate rară: nu e ușor pentru o comunitate liberă să se organizeze pentru război. În conturile lui, cheltuielile statului stăteau în centru, nu în afară.

Keynes nu era un adversar politicos. Îl lăuda public pe Colin Clark, economistul englez pe ale cărui calcule se sprijinea. În privat, scria unui coleg că l-au revoltat cifrele lui Clark, care, ca și Kuznets, lăsase statul pe dinafară. Dar Keynes avea ceva ce Kuznets nu avea: talentul de a convinge la masă. Întruniri private, cine plăcute, corespondență prietenească. În anii ’40, statisticienii americani au abandonat treptat metoda lui Kuznets și au adoptat-o pe a lui Keynes.

Nouă oameni într-o sală

Când ne gândim la economia anului 1944, ne gândim la Bretton Woods. Peste șapte sute de delegați din patruzeci și patru de țări, un hotel grandios din New Hampshire, nașterea FMI și a Băncii Mondiale. Susskind susține că nu aceasta a fost cea mai importantă întâlnire economică a anului.

Cea mai importantă a fost una de care aproape nimeni nu știe. Nouă economiști de la birourile de statistică ale Statelor Unite, Marii Britanii și Canadei s-au adunat la Washington, cel mai probabil într-o sală de conferințe oarecare. Sarcina lor părea modestă: să cadă de acord asupra unui mod comun de a ține conturile naționale.

În sală era Richard Stone, fostul asistent de cercetare al lui Keynes. Kuznets nu era. Din discuția lor a ieșit un calcul foarte asemănător cu cel publicat de Keynes, cel care avea să devină PIB-ul de azi. Instituțiile născute la Bretton Woods aveau să fie ghidate de el decenii la rând, ca de un nord magnetic.

Un comentator citat de Susskind numește rolul lui Keynes în această poveste „unul dintre secretele cel mai bine păstrate din istoria economică”. Keynes e celebrat pentru multe lucruri. Victoria lui asupra lui Kuznets nu e printre ele.

Pacea nu a schimbat busola. A schimbat doar războiul. În Războiul Rece nu existau teritorii câștigate sau soldați pierduți după care să ții scorul, așa că scorul a devenit ritmul de creștere. Hrușciov promitea să ajungă din urmă și să depășească țările capitaliste. Kennedy recunoștea în 1960 că economia sovietică crește mai repede decât cea americană. După victoria lui, pe holurile Departamentului Comerțului au apărut afișe care întrebau: „Ce ai făcut azi pentru creștere?”

Apogeul a venit sub Nixon. Departamentul Comerțului a instalat un ceas uriaș care afișa producția națională în timp real, ca să sărbătorească momentul în care economia americană atingea un trilion de dolari. Președintele a întârziat câteva minute. Când a început să vorbească, contorul depășise deja ținta cu 2,3 milioane de dolari, deși tehnicienii încercaseră să-l dea înapoi.

Ce numărăm, de fapt

Kuznets a pierdut bătălia, dar n-a lăsat-o baltă. Câțiva ani mai târziu, într-un alt raport, cerea un venit național care să nu mai trateze piața drept judecător al utilității sociale. Voia să scoată din total tot ce, privit dintr-o filozofie socială „mai luminată decât cea a unei societăți achizitive”, înseamnă mai degrabă deserviciu decât serviciu. Pe listă erau, din nou, armele. Dar și marketingul, speculațiile financiare și locuințele scumpe.

Trei decenii mai târziu, Robert F. Kennedy spunea același lucru mai frumos, la Universitatea din Kansas. Produsul național, spunea el, măsoară totul, în afară de ceea ce face viața să merite trăită. Fraza a devenit celebră. Instrumentul a rămas neschimbat.

Cât de mult poate să se îndepărteze cifra de realitate se vede cel mai bine în Italia. Într-o dimineață din 1987, italienii s-au trezit cu 18% mai bogați. Nu se întâmplase nimic în economie. Institutul de statistică decisese doar să adauge în PIB o estimare a economiei subterane, iar în Italia estimarea a ieșit foarte mare. Revizuirea a împins țara înaintea Marii Britanii în clasamentul mondial. Italienii au numit momentul il sorpasso, „depășirea”, și l-au sărbătorit. Faptul că noua bogăție venea din evaziune fiscală și încălcarea legii n-a stricat nimănui cheful.

Ciudatățenia italiană a devenit, între timp, regulă europeană. Din 2014, metodologia contabilă a Uniunii cere statelor membre, inclusiv României, să includă în PIB traficul de droguri, prostituția și contrabanda. Logica e coerentă: o tranzacție e o tranzacție. Greu de crezut că Kuznets ar fi aplaudat.

Pentru România, povestea are și o miză mai apropiată. Ani la rând, guvernele de la București au raportat cu mândrie ritmuri de creștere printre cele mai mari din Uniune. Abia când deficitul bugetar a ajuns cel mai mare din UE a devenit evident ce nu arătase acel număr: cât din creștere fusese cumpărată pe datorie. PIB-ul ne spune cât am produs și cheltuit. Nu ne spune dacă ne-am permis.

Avertismentul din subsol

E tentant să tragem de aici concluzia ușoară: PIB-ul e prost făcut, hai să-l reparăm. Să adăugăm natura, să scădem poluarea, să punem fericirea într-o formulă. Daniel Susskind, în Growth: A Reckoning, crede că asta ar fi o eroare de diagnostic. Problema nu e una tehnică, de măsurare greșită, scrie el, ci una morală, despre ce contează.

PIB-ul nu ne-a păcălit. A făcut exact ce i s-a cerut în 1944: să număre tot ce se produce, fără să întrebe pentru ce. Noi am fost cei care am transformat un instrument de război într-un scop în sine. L-am lăsat să răspundă la întrebări pentru care n-a fost construit niciodată: dacă trăim mai bine, dacă suntem mai drepți, dacă ne permitem.