Anatomia unei prăbușiri. Cum și de ce au scăzut ratele de fertilitate și natalitate în România și ce s-ar mai putea face

Foarte multe țări, confruntate cu scăderea natalității și cu declinul demografic, încearcă orice metodă pentru a inversa acest trend. De la apelurile la patriotism, până la concedii maternale generoase și prime în bani- dar degeaba.

Taiwan a cheltuit peste 3 miliarde de dolari încercând să-și facă cetățenii să aibă mai mulți copii. În 2009, după decenii de scădere a natalității, a început să ofere șase luni de concediu parental plătit cu 80% din salariu. Guvernul a mai introdus beneficii în numerar și deduceri fiscale pentru tinerii părinți, construind și centre de îngrijire a copiilor.

În Franța, președintele Macron a vorbit despre „reînarmare demografică”, fiind însă criticat pentru modul în care a abordat subiectul.

Populația Europei este în mișcare: o lucrare a Biroului de Statistică al Comisiei Europene (Eurostat) sugerează unde și de ce: tinerii părăsesc sudul Europei, în special zonele rurale ale acesteia, în căutarea unui loc de muncă în zonele urbane din nord-vestul continentului, mai bogate în locuri de muncă. Acest lucru creează un „decalaj demografic” care ar duce la scăderea populației în unele zone.

Zonele rurale din Europa tind să aibă populații mai îmbătrânite, în timp ce în capitalele europene media de vârstă e mai mică decât cea a țării căreia îi aparțin.

În România, rata de fertilitate a scăzut în ultimii 35 de ani de la peste 56% la circa 35%. Iar Statistica nu ratează nicio ocazie pentru a avertiza cu privire la îmbătrânirea accentuată a populației și cu privire la scăderea severă a populației.

HotNews a discutat pe această temă cu dr. Iulian Apostu, cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Române, specializat pe sociologia familiei.

De unde începe problema ?…

Pierderea demografică de după cel de-al doilea Război mondial, problemele sociale generate de instalarea puterii comuniste, industrializarea, colectivizarea etc. au creat o stare de nesiguranţă cu efecte directe asupra ratei natalităţii, spune cercetătorul român.

Din acest motiv, în perioada 1948 – 1957, avorturile au fost permise doar pentru probleme medicale. La sfârşitul acestei perioade, rata de natalitate crescuse la 25,6‰. Legalizarea avorturilor din 1957 a făcut ca până în anul 1966, rata natalităţii să scadă la 14,3‰. În acelaşi timp, situaţia stabilităţii maritale în România era pusă la îndoială, anul 1962 înregistrând cea mai mare rată a divorţialităţii din toate timpurile – 2,04‰.

Această problemă a stat la baza strategiei promovate prin Decretul 770 din anul 1966 care interzicea din nou avortul şi restricţiona sever condiţiile de divorţ.

Efectele nu au întârziat să apară, exlică Iulian Apostu: în anul 1968 a fost înregistrată cea mai mica rată a divorţialităţii – 0,20‰, iar în anul 1969 rata natalităţii a crescut până la 25,2 ‰.

Concluzia principală pe care o trage specialistul în sociologia familiei: această creştere demografică a fost una artificială, ritmul natural al naşterilor fiind mai scăzut decât cel stimulat legislativ. O creştere demografică semnificativă precum cea stimulată de Decretul 770 trebuia să presupună o strategie politică, economică şi socială pe termen lung. Astfel, politica, legislaţia, finanţele, programele de protecţie socială, resursa umană de pe piaţa de muncă şi situaţia demografică trebuiau să fie parte a unei raţiuni comune şi bine concertate care să asigure comun funcţionalitatea, consideră Iulian Apostu.

Primii 15 ani de după Revoluţia din 1989

O astfel de creştere agresivă a populaţiei solicită în primul rând politici sociale coerente care să susţină în mod punctual echilibrul social şi demografic.

Studiile demografice au tras de timpuriu semnalul de alarmă conform căruia, în anul 2032, prima generaţie de “decreţei” iese la pensie şi e nevoie ca o populaţie tânără să asigure necesarul de forţă de muncă şi de resurse pentru a construi un buget echilibrat din care să se alimenteze statul pentru întreg sistemul de protecţie socială, cât şi pentru celelalte nevoi de funcţionalitate instituţională.

Concret, în anul 1990 populaţia de copii de până la 18 ani era de 7007184 tineri, adică 30.18% din totalul populaţiei României. În anul 2005, numărul tinerilor de până la 18 ani a scăzut la 5052049 persoane, aşadar un deficit de 1955135 copii.

De ce ne „mişcăm” greu?

Trei sunt motivele, în opinia cercetătorului român.

a. Condiţiile socio-economice

Condiţiile socio-economice nu au stimulat şi nici nu stimulează familiile să aibă mulţi copii. De asemenea, a stimula un cadru socio-economic optim pentru a avea mai mulţi copii născuţi nu este suficient. E nevoie de timp pentru ca şi în cultura conjugală să se întâmple această schimbare. Apoi, oricât de bune ar fi politicile sociale, efectele demografice nu se pot vedea pe loc. Creşterea demografică nu poate avea un efect de “Bum!” decât cu un decret similar celui din anul 1966.

b. Problema migraţiei

Alte două cauze greu de măsurat şi anticipat ţin de migraţia forţei de muncă sau studiile în străinătate. Este, de asemenea, o problemă importantă pentru că, atât pentru studii cât şi pentru muncă, pleacă populaţie tânără, o parte a acestora stabilindu-se definitiv în străinătate.

c. Elemente noi în cultura conjugală

În acest moment, cultura conjugală cunoaşte un trend de transformare în direcţia opusă – o investiţie crescută în confortul cuplului, un nivel crescut de autonomie, o dorinţă crescută de independenţă materială a fiecărui partener, o dorinţă crescută de protecţie a patrimoniului personal, legislaţii noi care garantează separarea totală a bunurilor (regimurile patrimoniale), solicitări de cadre juridice noi pentru convieţuirea conjugală (concubinaj, contractualizarea mariajului) etc. Or, aceste orientări specifice individualismului relaţional, tot mai evident la cuplurile tinere, proiectează o atitudine mai puţin favorabilă deciziei de a avea mai mulţi copii.

d. Factorul politic

Dacă am putea apăsa un buton care să ne nască instant copiii care ne lipsesc, tot am avea nevoie de aproximativ 2 decenii ca ei să producă efectele economice şi sociale de care România are nevoie.

Până atunci, aceştia devin dependenţi de resursele naţionale de protecţie socială, cele pentru pentru educaţie şi de toate resursele care le asigură dezvoltarea fizică, psihologică şi socială. Practic, suprasolicită un sistem de resurse, aflat deja, în avarie.

Politicile sociale pentru susţinerea demografică nu sunt atât de „avantajoase” pentru mediul politic. Legislaţia specifică, formele de protecţie socială şi solicitările de investiţie materială în acest sens sunt consistente, iar efectele acestor politici se revăd după mai bine de 2 decenii …aşadar, pragmatic vorbind, la vreo 4 mandate distanţă. De aceea, în logica multor decidenţi politici, acţiunile cu efect imediat (în mod prioritar în direcţia capitalului electoral) sunt mult mai mult dorite decât cele care presupun viziuni şi strategii pe termen lung.

Apoi, proiectele în curs nu ar trebui să devină scena unor dueluri politice; ele ar trebui susţinute şi continuare, indiferent de orientarea politică a iniţiatorilor. Aceasta ar fi o regulă de bază pentru orice raţiune de dezvoltare şi de refacere demografică.

Concluzia tristă: în acest moment nu există soluţii care să elimine efectele negative ale îmbătrânirii demografice

Un aspect rămâne trist cu privire la situaţia demografică – în acest moment nu există soluţii care să elimine efectele negative ale îmbătrânirii demografice. Mai trist este faptul că declinul continuă şi că nu sunt acţiuni sociale şi politice concrete care să diminueze efectele.

Analizând ultimele date ale populaţiei, în anul 2023 au fost înregistraţi 5.134.459 tineri cu vârsta până la 18 ani.

Astfel, din 1990 şi până acum, populaţia de tineri a scăzut cu 26,73%. Însă, privind din perspectiva indicatorului „născuţi vii”, căderea demografică este alarmantă. În 1990 au fost înregistraţi 314.746 născuţi vii şi până în anul 2022, numărul acestora a scăzut cu 42.15% (182.083 născuţi vii). … şi încă nu suntem în 2032!, atrage atenția Iulian Apostu.