B.U.G Mafia – “Românie, fă gălăgie!” – reportaj de la concertul adevăraților băieți de cartier. De la băieții ăștia am deprins să spunem adevărul.

​Am crescut cu B.U.G Mafia, pe după blocurile gri. Am avut o copilărie poetică, de cartier, la sfârșitul anilor ’90, apoi am traversat anii 2000, în tranziția sublimă, când din blocuri comuniste răsunau boxele cu versurile lui Uzzi: “E capitala României, e, e, e Bucureşti/ E mai mult decât atât, e, e să dovedeşti/ Românii şi româncele, ţiganii şi ţigăncile/ Guvernu’, banii, gaborii, găinarii”. Nu-mi imaginez cum ar fi fost adolescența mea fără adevărații băieți de cartier. De aia am fost în weekend la concertul Mafia de la Arenele Romane să văd dacă Tataee, Caddy și Uzzi mai pot să-mi dea “supradoză”.

Ajung la Arene. Și mă uit întâi la oamenii de lângă mine. Berea costă un jeton. 8 lei. E sărăcie, B.U.G e pentru toți, pentru steliști și rapidiști, pentru intelectuali și muncitori cu ziua, pentru fete rele și pentru băieți buni. La Arene sunt copilașii de cinșpe ani, cu piercing-uri și bandane inscripționate, care încă cred că străzile sunt gangsta, că Bucureștiul e un fel de Las Vegas în miniatură cum au învățat ei de la rapperi, sunt tipi peste 35 de ani care o ard vagabonțește la tricou cu Tupac, bărbați în toată firea la bustul gol, malaci expansivi dansează la pantalonul de sport, puberii se țin de prohap și încearcă un dans freestyle, femei în șort sau la rochii lălâi agățate de gradenele din Arenele Romane.

A venit pe nesimțite vara. E iunie, miroase a tei, te trezește la realitate un damf de bere, te-mpiedici de ceilalți, panoramezi amfiteatrul ăla profilat în mijloc de parc Carol și nu te-nghite anxietatea. Te bucuri ca prostul. Și să te bucuri ca prostul e lucru mare pe lumea de azi, când toți suntem înghițiți de feed-uri în rețele, macerați în societatea haotică. O să dau și eu rap astă-seară. Sunt la concert B.U.G.

“Românie, fă gălăgie!” s-a numit festivalul urban de rap care i-a adus pe băieții de la B.U.G. în București.

Știm noi să facem gălăgie, Uzzi? Știm noi ce vrea Tataee să zică cu versul “sunați alarma, lumea arde-n jurul meu, poate e Karma”? S-o zicem p-aia dreaptă? Chiar așa e, cum o dă Caddy: “următorul candidat la tron îşi face loc, între ziduri de beton şi-acaparează tot”. Oamenilor le lucesc ochii în Arenele Romane. De la băieții ăștia trei am deprins să spunem adevărul. Să n-o dăm bilă-mantă-bilă. Să zbierăm și să aruncăm sudălmi în cel mai brutal argou când e cazul. Trupa B.U.G a apărut după ce România făcuse gălăgie în ’89 și se stinsese extenuată ca focul de paie. Când ne pândea istoria la cotitură, când unora le cântau mațele de foame și altora li se-ngrășau conturile. Și B.U.G. a zis ce crede: nu e niciun sfat de dat, niciun contract de semnat, suntem Mafia pe viață, frați, de fapt.

S-a ițit o comunitate în jurul lor. Comunitatea ălora care voiau să fie liberi. Să vorbească urât. S-au spart semințe-n fața blocului pe muzica lor, s-au făcut fumăraie-n cartier, s-a dat o pasă cu mingea și Uzzi le zicea fără perdea, deocheat și adevărat, pe Atomic TV. Îmi aduc aminte amiezi de vară și noxe deasupra Bucureștiului, îmi aduc aminte că se-auzea de la vecini, că declamam versurile în curtea școlii. Că voiam și noi să fim frați de cruce cu băieții de la B.U.G. La Arene se dansează cu păhărelul de bere-n mână. Suntem între prieteni, boyuleți, fetișcane, amărășteni și fițoși. Urlăm să crape-n noi corzile vocale, dansăm ca sparții.

Ăștia trei băieți au dat versuri pe bune. Fără camuflaj, fără restricții de limbaj, fără inhibiții: “Puşcăria şi anii, cartieru’ şi veteranii/ Copiii şi drogurile, armele, drogurile/ Tre’ să înţelegi treburile, frate!. Pe stradă dai de toate – combinate”. Tataee le-a vândut pontul, i-a crescut pe Uzzi și Caddy de când erau țânci și le-a băgat în cap rap. Ei au ars-o la gradul zero al realității. Fără metaforă. Fără rap-ul despre zeițe brahmane narcomane pe care-l fac rapperii români din liga nouă. Băieții de la B.U.G. au fost aderenți la realitate încă de când au apărut pe scena românească. Ne-au salvat în anii 2000 de la blazarea de orășeni scorțoși pe timp de tranziție, au înjurat când era de înjurat, ne-au arătat cum străzile sunt înțesate de săraci, de gangsteri de colțul străzii, de bande de bătăuși, de fetele care se vând pe un teanc de coco, de liceenii care bagă în venă dava și mor cu zile, de pușcăriașii care știu mai bine unitatea de măsură a timpului, despre dilmacii care-ajung la Bălăceanca de deștepți ce sunt și asta-i ce ne înconjoară, din același vertij social facem parte și noi.

Suntem în 2019. Ne-au spus să căscăm ochii, ca să “înțelegem treburile, frate”. În mine s-a strecurat nostalgia B.U.G. Cât au cântat rulau filmulețe documentare pe un ecran în fundal. „Străzile ți-arată tot ce trebuie să știi, ai două mii de motive ca să fii cum vrei să fii”. Ascultam povestea trupei și se-nsera în amfiteatru. Lumea era în delir. Poate că nu mai au aceleași voci ca pe vremuri. S-au haladit. Se împăunează. Să cânte trompetele, să arate c-au reușit, zic ei! Totuși. N-au mințit, n-au sulemenit nimic niciodată. Au ținut picioarele-nfipte în glodul din Pantelimon, cartierul minunat despre care cântă și-n mileniul III, au scris despre capătul tramvaiului 14, de-ți dă o lacrimă când te uiți în jur, prin București, și fredonezi agresiv, dar cu toată sinceritatea: “Pân-atunci când moartea o să ne despartă / Români, țigani, suntem mereu aici pe stradă/ în fiecare zi pentru tine/ o să vorbim întotdeauna despre rău pentru bine”.