Calin (file dintr-o poveste europeana) (de Tom Gallagher)

Pe parcursul acestor ultime saptamani, comportamentul lui Calin Popescu Tariceanu mi-a amintit de cel afisat de acei soti nabadaiosi care, dupa o noapte de pomina petrecuta la crasma, isi altoiesc mai intai nevestele in timp ce tipa la vecini sa-si vada de treburile lor, iar a doua zi isi dreg imaginea sifonata batand covoarele caminului conjugal in fata blocului – ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Mare fatarnic s-a dovedit a fi liderul PNL! Guvernarea sa ramane, de-acum, legata pe vecie de gafa anuntului retragerii subite a trupelor romane din Irak, fara ca majoritatea institutiilor statului sa fi avut macar habar despre o asemenea masura. Indemnul sau adresat ambasadelor americana si britanica de a nu-si baga nasul unde nu le fierbe oala nu este nici el de natura a fi uitat prea usor.

Gestul cel mai reprezentativ ramane insa acela al adeptilor sai, care nu s-au sfiit sa ceara mentinerea aliantei cu PD pana in 2013, ceea ce ar include sprijinirea lui Basescu (al carui nume nu a fost, totusi, pronuntat) in vederea obtinerii unui al doilea mandat – in pofida aversiunii fatise avute fata de un PD cu o certa orientare de centru-dreapta.

PNL a realizat insa ca, dupa bizara incursiune in domeniul afacerilor externe, se recomanda, deocamdata, afisarea – la fel de rapida – a unui aer mai echilibrat, constructiv. In acest context se inscrie si data precizata – 2013, nicidecum aleasa aleatoriu.

Pana atunci, Romania va avea de absorbit 30 de miliarde de euro provenite din fondurile structurale comunitare, astfel incat mentinerea unei minime solidaritati cu PD in schimbul accesului la cornul abundentei pare perspectiva pe departe mai atractiva pentru liberali.

Pana una-alta, Tariceanu se poate consola cu asentimentul ministrului belgian de Externe in ceea ce priveste planul de retragere a romanilor din Irak. In mod garantat insa, dupa un asemenea balci Washingtonul si Londra nu il vor mai trata decat cel mult cu priviri suspicioase si de desconsiderare.

Cat priveste UE, ultimele luni ne-au aratat ca pentru Tariceanu Comisia Europeana a devenit un adevarat colac de salvare, de care se putea agata ori de cate ori era nevoie.

Datorita aerului sau aparent profesional, unei atitudini urbane si unui limbaj moderat, Tariceanu le va fi parut oficialilor europeni partenerul cel mai echilibrat din pleiada personajelor scoase la lumina de nisipurile miscatoare ale politicii romanesti.

Eurocratii, in esenta ignoranti in ceea ce priveste incalcita realitate a politicii romanesti si istoria recenta a tarii, au judecat in mare parte repezit si superficial, in baza aparentelor.

Olli Rehn, finlandezul celebral devenit comisar al Extinderii, se va fi saturat si el rapid de personajele levantine ce bantuiau negocierile de aderare, percepandu-l pe Tariceanu drept intruchiparea romaneasca a prototipului central-europeanului demn de toata increderea.

Astfel, atunci cand a fost pusa pe tapet chestiunea anticipatelor, Bruxelles-ul i-a tinut partea – reformele pareau mai lesne implementabile de catre un premier previzibil decat de un presedinte cu atitudine donchisoteasca, dispus in timp-record sa declanseze anticipate in speranta obtinerii unei majoritati parlamentare necesare reformarii tarii.

Stau si ma intreb daca intre timp Rehn isi va fi revizuit parerea. De semnale alarmante a dispus in numar suficient – gradul de solidaritate afisat de premier fata de vechiul sau aliat Dinu Patriciu pe de o parte, eclatanta lipsa de loialitate si sprijin fata de ministrul Justitiei si a reformelor preconizate de doamna Macovei, pe de alta.

Rehn va trebui sa priveasca adevarul drept in fata. Intrigile si razboaiele non-stop pot constitui, ce-i drept, o caracteristica a elitelor endogamice, dar, cu tumbele lor facute in jurul retragerii din Irak si a PD, Tariceanu si camarila sa nu au reusit decat sa pozeze in postura de saltimbanci si in nici un caz in cea de politicieni agili si versati.

O clasa politica a carei dominanta o constituie lipsa de sinceritate este pe cale de a fi exportata en-gros in UE. Este o clasa fara valori sau principii ferme – nimic nu e batut in cuie, totul se negociaza.

Daca UE duce, mai nou, o politica externa si de securitate proprie, bazata eminamente pe mentinerea stabilitatii sud-est-europene, descinderea unor politicieni cu astfel de viziuni mercenare ar trebui sa constituie motiv de reala ingrijorare.

Sfetnicii din Bucuresti ai lui Olli Rehn nu ar gresi cu nimic daca l-ar incuraja pe comisar sa renunte la obiectiile initiale referitoare la anticipate si sa dea – in cel de-al 12-lea ceas – unda verde scrutinului.

Varianta amanarii aderarii Romaniei cu cele sase luni necesare organizarii anticipatelor pare infinit preferabila, atata timp cat ea permite, pe de o parte, imbunatatirea calitatii clasei politice romanesti, iar, pe de alta, va oferi domnului Tariceanu sansa de a se dedica in liniste motoraselor dragi sufletului sau.