„Când a murit tata, nici copilul meu, nici soțul,  nici mama n-au reușit să-mi dea puterea pe care mi-a dat-o fratele meu”

Există un moment în care începi să-ți dorești cu ardoare ca unicul tău copil să aibă un frate sau o soră. Nu e vorba despre perioada în care începe să ceară el singur un ”partener”, nici despre un vreun ceas biologic al mamelor, nici despre trecerea anilor, nici despre dorința de a primi două căni de apă la bătrânețe.

Sau poate la mine nu are legătura cu toate acestea. La mine are legătură cu pierderea unui părinte.

Pănă când nu vorbim despre moarte?

Știam că oamenii nu trăiesc veșnic. Mereu mi-am spus că, la un moment dat, părinții mei nu vor mai fi, dar niciodată n-am fost pregătită să înfrunt un astfel de moment. Așa se face că, în seara în care a murit tatăl meu, m-am văzut nevoită să trăiesc asta.

Moartea, deși e cea mai sigură realitate, e un subiect tabu. Ca și când dacă n-ai vorbi despre ea, ai putea s-o eviți. La mine în familie nu s-a vorbit niciodată despre moarte ”ca să nu tragem a rău”. Participasem, la viața mea, la destule înmormântări, văzusem cam cum e chestia asta cu moartea, dar nu pierdusem niciodată pe cineva apropiat și toată lumea din jurul meu se comporta ca și când ar fi urmat să trăiască veșnic. Nu vorbeau despre moarte ca să n-o atragă. Numai că asta n-a funcționat – tata a murit fără să vorbească despre ea, iar noi am început să vorbim abia când eram cu lumânările în mână.

Citește continuarea articolului pe site-ul nostru de parenting www.totuldespremame.ro